Odată, acesta adăpostise, pentru mai multă vreme, un seminarist, pe care-l hrănea şi-l întreţinea. Dar seminaristul se arătă nemulţumitor şi în sufletul lui se cuibări, de la duşmanul străvechi al neamului omenesc, diavolul, un gând necurat. Îşi puse în gând să-l înjunghie pe stareţ şi să-i jefuiască sărăcăcioasa gospodărie. În lipsa stăpânului, seminaristul începu să cotrobăie peste tot, căutând bani. Tocmai atunci sosi părintele Isidor. Seminaristul, înşfăcând cuţitul şi cât pe ce să-l lovească, cerea: „Banii!”. Bani însă părintele nu avea. Căci dădea totul primului om care i-ar fi cerut. În timp ce seminaristul, cu cuţitul în mână, cerea banii inexistenţi, sosiră fraţii care-şi apărară stareţul. Părintele egumen îi spuse cu reproş: „De ce primeşti străini în casă ?”. Stareţul se dezvinovăţi: „Părinte, nu puteţi cere de la mine, bătrânul, cine ştie ce! Căci este singura mea alinare”.
Nereuşind părintele egumen s-o scoată la capăt cu el, Avva Isidor continua să primească fel de fel de oameni, care nu se purtau întotdeauna cum se cuvine cu el. Avva însă tăinuia cu străşnicie aceste cazuri. Se afla despre ele cu totul întâmplător.
Ce se întâmplă mai departe ? Seminaristul fu trimis la judecată, dar părintele Isidor îşi scăpă răufăcătorul de pedeapsă. La judecată, când începură să-i ia declaraţii părintelui, îl întrebară: „A vrut acest om să vă taie?”. Părintele răspunse: „Nu, nici nu se gândise la așa ceva”. Comisia fu, desigur, contrariată: „Dar cum a sărit atunci cu cuţitul, strigând că vă taie?”. „Striga, într-adevăr… Multe strigă oamenii, dar asta nu înseamnă numaidecât că vor să te taie”.
Aşa îi şi declarară seminaristului la judecată, că este eliberat datorită mărturiei părintelui Isidor.
