„Părintele Isidor nu-şi întrerupea niciodată postul: ţinea în permanenţă plăcutul post al abţinerii de la vorba cea multă. De la mâncăruri şi băuturi de soi se abţinea oricum tot timpul, de vreme ce nu avea de nici unele dintre acestea. Căci el nu avea nimic, iar când i se aducea câte ceva, împărţea totul, adăugând deseori la aceasta şi propria porţie de la trapeză. De fapt, şi puţinul pe care-l mânca nu era pentru a se desfăta de dulceaţa firească şi legitimă a hranei; dimpotrivă, el îi schimba înadins gustul cel bun, după cum şi spunea: „Nu se poate să fie chiar toate perfecte”. Vă amintiți dulceaţa sa de vișine şi salata. Iată și povestea dulceţii de zmeură, istorisită de părintele Efrem, ieromonah al Mănăstirii Savinski, adică având hramul Sfântului Sava, din Zvenigorod.
„Nu mă mir deloc – scrie acest fiu duhovnicesc şi prieten al răposatului stareţ – că, oricine s-ar interesa la părinţii din Schit despre viaţa stareţului Isidor, nu se găseşte nimeni să-i dea un răspuns clar care să arate pe adevăratul stareţ-ascet. Cu greu poţi găsi ceva «de ascet» într-o întâmplare ca aceea care urmează.
Îmi aduc aminte că, în timpul şederii mele la Serghieva Lavra, în vremea Postului Adormirii Maicii Domnului, sosi la Lavră părintele Isidor, venind din Pustia Paradit. Avva îmi făcu atunci o vizită. Pregătesc ceaiul şi încep să-l servesc. Aduc o dulceaţă de zmeură excelent preparată. Avva bea ceai cu dulceaţă şi observă: «Bună ţi-i dulceaţa!… Se zice că ajută şi la răceală». Spun: «Da, zmeura este considerată un bun mijloc de încălzire şi febrifug totodată». Si îi propun să-şi ia în Pustie întreg borcanul. Stareţul priveşte cu oarecare curiozitate la mine şi la borcan şi spune: «Cam mare borcanul (avea cinci-şase funţi de dulceaţă – către 3 kg), dar, dacă nu-ţi e cu supărare, îl iau, poate-l păstrez pentru la iarnă». Învelesc bine borcanul cu un ziar, îl leg cu un şervet, părintele îl pune în boccea împreună cu celelalte provizii şi-l duce acasă.
A doua zi după vizita stareţului, era o vreme minunată de vară şi hotărăsc împreună cu ieromonahul Feodor de la Lavră – un alt devotat al părintelui Isidor – să facem o plimbare până la Pustia Paradit să-l vizităm pe stareţ. Ajungem. Facem, după obicei, o rugăciune şi batem la uşa chiliei. Uşa se deschide şi Avva ne primeşte cu zâmbetul său luminos, îngeresc şi, prietenos, ne dă bineţe: «Dragii mei! Bine aţi venit! Ce repede vi s-a făcut dor de mine! Ei, haideţi să mergem la buturugi! (Lângă chilia părintelui, în grădină, este o masă rotundă şi, în jurul ei, scaune făcute de părinte din lemne şi buturugi.) Aduc acolo samovarul, bem acolo ceaiul!».
Deodată, întâmplător, pe raftul din tindă, dau cu ochii de borcanul dat ieri, în care rămăsese mai puţin de jumătate din dulceaţă, restul fiind umplut cu felii de castraveţi proaspeţi… Nu sunt în stare să rabd şi strig: «Părinte ! Cum nu vă este cu păcat şi ruşine să stricaţi bunătate de dulceaţă şi să turnaţi în ea castraveţi!?…». Stareţul îmi răspunde foarte binevoitor: «Ce tare te-ai înfierbântat! … Nu se poate nici aşa, ca toate să fie bune şi frumoase… te îndulceşti prea tare! … Dar aşa: una caldă, una rece, mai merge…». Îl întreb: «Dar ce-aţi făcut cu dulceaţa? Aţi împărţit-o în alte borcane?». «Da, am împărţit-o. Aseară, cum am venit de la voi, am pus într-o cană de ceai şi i-am dus unui bătrân de pe-aici, călugărului orb, părintele Amonie, i-am dat ceva şi lui Ignaşa canonarhul, şi, puţină, lui Vaniuşa clopotarul – toţi sunt prietenii tăi, mi se pare?!» Îi răspund că nici nu auzisem de ei. «Dar eu le-am spus că le dau dulceaţă de la Serenii (numele meu din lume era Serghie): poate-l veţi pomeni în rugăciunile voastre…» Zic: «Părinte, dar parcă vroiaţi s-o păstraţi pentru la iarnă…». «Ei, na! Iar începi cu ale tale… Haideţi la buturugi să bem ceaiul! Şi n-am cu ce să vă mai servesc: nimeni nu vă aştepta să veniţi astăzi!»”
