Odată, un oarecare profesor, un intelectual de elită, îl chemă la el pe Florenski şi începu să povestească despre cum l-a vizitat pe părintele Isidor şi cum l-a spovedit stareţul. Amintirea acestei spovedanii tulbură puternic sufletul profesorului; multă vreme el nu fu în stare să-şi găsească cuvintele potrivite, revenind în repetate rânduri la începutul povestirii sale. După un anumit timp, reuşi să-şi oprească lacrimile care-l podideau necontenit la amintirea părintelui Isidor şi îşi adună cât de cât gândurile. Atunci – încă nesatisfăcut de cuvintele sale – îl rugă pe Florenski să însemneze povestirea relatată de el şi numită Discuţia despre piatră.
„Veneam la stareţ înrăit de problemele Bisericii, demonizat de politică, îndrăcit de episcopi, îndrăcit de Merejkovski, îndrăcit de Academia Teologică şi de profesorii ei. Dar oricât raţionalism şi înrăire purtam în mine, toate acestea se topiră în chilia părintelui Isidor. … Însă până în cele mai mici amănunte – amintirea exactă a îmbrăcăminţii părintelui, a ochilor lui şi celelalte – mi-a rămas şi-mi va rămâne impresia că m-am lovit de ceva tare. Chilia, florile – nu miroseau a nimic. Aerul – curat; respiri libertate. Nu mă pricep să descriu chilia – nu am obiceiul să reţin amănunte. Dar era acolo ceva incredibil de luminos, de curat, de uşor, ceva cu totul uimitor. (era, de fapt, harul) …”
