Am văzut în emisiunile precedente că multilateralul Pavel Florenski, teolog, filozof, preot ortodox, matematician, fizician și istoric al artei, avea ca duhovnic un ieromonah de o extremă simplitate, avva Isidor de la schitul Ghetsimani.
Florenski precizează: „Timp de şaizeci de ani fu monah părintele Isidor”. Zecile de ani puse în slujba unui scop, dedicate unui anume mod de a viețui, îl înalță pe cel în cauză pe trepte de nebănuit. Principiul lui Anderson statuează că pentru a deveni un profesionist într-un domeniu trebuie să ai 5000 de ore de practică, iar pentru a ajunge expert sunt necesare 10000 de ore. Prin urmare cei şaizeci de ani de monahism ai Părintelui Isidor ne dau o idee despre „calificarea” sa și asta cu atât mai mult cu cât luăm aminte la un cuvânt al Sfântului Ignatie Briancianinov adresat monahilor: „Cel ce păzește tăcerea cea înțeleaptă, cel ce-și păzește văzul și pipăitul, cel ce fuge de dragostea arătată în chip deosebit cuiva dintre frați sau dintre mireni, oricare ar fi ei, cel ce fuge de lipirea față de lucrurile pământești, cel ce fuge de purtarea slobodă și de tot ceea ce încalcă simplitatea și evlavia, în scurt timp va simți în sine acea omorâre din care va străluci viața (II Cor. 4,10). Și, dimpotrivă, cel care se dă pe sine împrăștierii, care nu veghează asupra cugetului său, care își îngăduie porniri pătimașe și purtări slobode, niciodată nu va dobândi ceva duhovnicesc, chiar de ar sta în mănăstire un veac întreg”. Avva Isidor a trăit șaizeci de ani în simplitate și evlavie, ceea ce l-a ridicat pe palierul duhovnicesc al realității. În Limonar se relatează despre un bătrân, trăitor la Sketis, un loc de aspră nevoință, că s-a dus în Alexandria ca să-şi vândă lucrul mâinilor sale. In marea metropolă a văzut pe un tânăr călugăr intrând într-o crâşmă. S-a întristat de lucrul acesta şi a aşteptat afară ca să se întâlnească cu el când va ieşi. Atunci bătrânul s-a apropiat de el, l-a apucat de mână, l-a luat deoparte şi i-a spus:
– Nu ştii, frate, că eşti îmbrăcat într-o haină sfântă? Nu ştii că eşti tânăr? Nu ştii că multe sunt cursele diavolului? Nu ştii că monahii care trăiesc în oraşe se vatămă şi cu ochii şi cu auzul şi cu chipurile omeneşti? Tu, pentru că intri fără teamă în crâşmă, auzi ce nu vrei, vezi ce nu vrei şi te întâlneşti într-un chip necuviincios cu femeile. Te rog, nu mai fă asta, ci fugi în pustiu, unde poţi să te mântuieşti după cum vrei.
– Lasă-mă în pace, călugărule, i-a întors-o cu obrăznicie monahul cel tânăr, Dumnezeu nu are nevoie decât de inimă curată.
Bătrânul, la auzul acestor cuvinte, a ridicat mâinile spre cer şi a spus:
– Slavă Ţie, Dumnezeule, că sunt în Sketis de cincizeci de ani şi n-am inimă curată; iar acesta trăind prin crâşme a dobândit inimă curată.
