În urmă cu câţiva ani, la Mănăstirea Cutlumuş trăia un bătrân, Părintele Haralambie, foarte simplu, dar foarte „grăbit” nu numai în ale duhovniciei, ci şi în treburile zilnice. În toate era dornic să se ostenească. Părintele Haralambie era bucuros să facă cele mai multe treburi la mănăstire, mai ales că în ultimii ani rămăseseră acolo doar câţiva monahi, şi aceia destul de bătrâni. Avea în primire şi biblioteca, dar i-au luat-o pentru că el nu încuia niciodată uşa. Ba chiar obişnuia să zică: „Lăsaţi oamenii să citească!”. Lui nu-i trecea prin minte că sunt şi oameni care fură cărţi. Avea multă curăţie şi simplitate. În afara multelor treburi pe care le făcea, mai sădea şi pomi, pentru urmaşi, fiindcă el credea că Mănăstirea Cutlumuş va avea din nou tot efectivul. Mâinile lui lucrau întruna pentru ceilalţi, iar inima şi mintea sa lucrau în ale duhovniciei în rugăciune continuă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. La slujbă era întotdeauna primul. Conducea chiar una din strane, ca diacon. Iar în timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să înceapă cântarea, Părintele Haralambie îşi spunea repede rugăciunea, ca să nu întrerupă ruga sa continuă.
Aşa a trăit, foarte harnic şi foarte cucernic, fără să obosească vreodată. Dar, din păcate, o gripă gravă l-a pus la pat, iar doctorul le-a spus călugărilor să nu se îndepărteze de el, pentru că în puţin timp îi va veni sfârşitul. De sub pături, părintele l-a auzit şi i-a răspuns:
– Ce tot spui? Eu nu mor înainte de venirea Pastelul, ca să pot spune „Hristos a înviat!”.
Şi, într-adevăr, au trecut aproape două luni, a venit Pastele, a spus „Hristos a înviat!”, s-a spovedit şi apoi şi-a dat duhul. Bunul şi simplul bătrânel devenise un adevărat copil al lui Dumnezeu şi împreună cu Domnul a sorocit ziua morţii sale.
