- Zbuciumul căutărilor și bucuria întâlnirii
Omul, fie că mărturisește sau nu, Îl caută pe Hristos Dumnezeu. Sufletul lui nu are liniște până ce nu-L găsește. Fericitul Augustin spune: Ne-ai făcut pe noi pentru Tine și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine[1]. Și această căutare nu-l caracteriza doar pe omul vremurilor trecute, ci îl frământă și pe omul veacului postmodern.
Petre Țuțea, care în tinerețe era necredincios, L-a căutat cu râvnă pe Dumnezeu și, după ce L-a găsit, ne spune cu convingere: atunci am avut revelația că, în afară de Dumnezeu, nu există nici un adevăr, că El este adevărul unic… că în afară de Dumnezeu nu există nici un adevăr, ci frânturi de adevăr care se coboară din măreția și eternitatea Lui, pe care ființa imperfectă, omul, le înregistrează când face istorie în etape[2]. Este tristă și tragică soarta omului care nu L-a găsit pe Dumnezeu, pentru că, fără Dumnezeu, fără credință, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge nicăieri[3].
Starea sufletească ce o are omul care a ajuns la credință și L-a găsit pe Dumnezeu este una extraordinară. Pentru că, ajungând la credință, oarecum Îl experimentează și se bucură de Dumnezeu ca de cea mai scumpă comoară. În credință ne întâlnim cu Dumnezeu și trăim cu El. Răsplata imediată a acestei trăiri este o bucurie sfântă, religioasă; e bucuria unui dor împlinit, bucuria vederii ființei celei mai dragi, bucuria negrăită a întâlnirii tainice cu Dumnezeu[4].
Intelectualii serioși, credincioși, practicanți, își dădeau seama de faptul că, vieții lor, credința le oferă o statornicie și un curaj aparte. Credința, spune Ernest Bernea, dă stabilitate și sens vieții lăuntrice. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun și bogat. Când trece peste el o încercare a vieții, nu se năruie, ci crește. Omul credincios se aseamănă copiilor: râde cu lacrimi pe obraz[5].
Încercările, necazurile, greutățile prin care trece omul în momentul în care Îl află pe Hristos sunt depășite. În Viața lui Hristos, Giovanni Papini exclamă: Toți au nevoie de Tine, chiar cei ce nu știu: cei ce nu știu mai amarnic ca cei ce știu. Flâmândul își închipuie că umblă după pâine: dar îi e foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă: dar îi e sete de Tine; bolnavul se mângâie că râvnește sănătate: dar boala lui nu-i decât lipsa Ta[6]. În momentul în care-L găsești pe Hristos, toate-și găsesc rezolvare.
În toate vremurile, oamenii L-au căutat pe Hristos. Eroii spiritului, isihaștii și marii nevoitori cultivau, în general, direcția trăirii duhovnicești pure, contemplative sau extraordinare, care tinde la unirea spirituală cu Dumnezeu prin meditație și contemplație, adică la o unire nemijlocită de forme materiale sau sensibile[7], spune Părintele Teodor Bodogae în studiul introductiv la Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii făcută de Sfântul Nicolae Cabasila.
Însă și pentru oamenii obișnuiți există o cale de a-L întâlni pe Hristos: calea Sfintelor Taine. Alături de această cale, mai puțin bătătorită și rezervată personalităților cu o excepțională trăire și experiență duhovnicească și, mai ales, marilor pustnici, viața spirituală a Ortodoxiei mai cunoaște a doua cale, mult mai ușoară și la îndemâna marii mulțimi, realizabilă nu numai în izolarea și liniștea pustiei, ci și în mijlocul lumii, în nemijlocită apropiere de semenii noștri și în strânsă comuniune cu ei: este calea trăirii spirituale liturgice, cultuale sau sacramentale, care urmărește unirea cu Dumnezeu prin mijlocirea formelor sensibile ale cultului sau slujbelor divine[8].
Este limpede că pe Hristos Îl recunoaștem și-L primim în Sfânta Euharistie. Înainte de a ne împărtăși la Sfânta Liturghie, Îi cerem lui Dumnezeu ca, întru curata mărturisire a cugetului nostru, primind părticica Sfintelor Taine, să ne unim cu Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău. Și primindu-le cu vrednicie, să avem pe Hristos sălășluind în inimile noastre și să fi m lăcaș al Sfântului Duh[9]. La Liturghie Îl întâlnim și-L primim pe Hristos în Sfânta Euharistie.
Ne este foarte cunoscută întâmplarea cu ucenicii lui Hristos, Luca și Cleopa, care în ziua Învierii călătoreau de la Ierusalim la Emaus. Sufletul le era greu. Își pierduseră nădejdea lor. De trei zile Învățătorul lor fusese răstignit și îngropat. Străinul care li s-a alăturat pe cale și le tâlcuia Scripturile a rămas necunoscut. Când li s-au deschis ochii și L-au recunoscut? La Sfânta Euharistie.
Luca ne relatează că a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El s-a făcut nevăzut de ei (Luca 24, 30-31). Era gestul binecunoscut de la instituirea Sfintei Euharistii. Sfântul Matei ne spune că, pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și dând, ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28).
La orice Sfântă Liturghie, în Euharistie, Îl putem recunoaște pe Hristos. Euharistia nu este un simbol, ci este însuși Trupul și Sângele Mântuitorul. El Însuși a spus lucrul acesta. Ne spune Sfântul Nicolae Cabasila că jertfa se săvârșește în clipa sfințirii… că ceea ce se jertfește nu e pâinea, ci însuși Trupul lui Hristos; că jertfa Mielului lui Dumnezeu e una singură, adică cea adusă o dată pe Cruce[10].
În vremurile recente, Dumnezeu le-a arătata unora că în Euharistie e prezent Hristos. Domnul Costas era un intelectual grec fără preocupări religioase și sceptic. În preajma Crăciunului s-a dus la rudeniile sale de la țară. N-avea gând să meargă la biserică. Ba chiar l-a întâlnit pe preot și l-a privit de sus și sfidător. A doua zi era Crăciunul și părintele i-a zis: Dumneata nu crezi, dar, dacă vii mâine la biserică, cu siguranță vei crede!
Dimineața, după ce toți au plecat la biserică, s-a dus și el, mai mult din curiozitate. Când părintele i-a chemat pe credincioși la împărtășire, spunând cuvintele cunoscute: Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați, domnul Costas a sărit ca ars și nu-i venea să-și creadă ochilor. Părintele Gheorghe ținea în mâini un Prunc dezbrăcat până la brâu, învelit în partea de jos într-o haină roșie. Din pieptul pruncului țâșnea sânge… Domnul Costas a strigat: Cred Doamne…, cred![11]
În Euharistie Îl putem recunoaște și întâlni pe Hristos. Sfântul Pavel ne spune că de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni (1 Corinteni 11, 26). Ne face însă atenți că cine nu va mânca pâinea aceasta și nu va bea paharul acesta cu vrednicie va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului.
Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie își mănâncă și bea osândă. Această lucrare de cercetare a conștiinței și de pregătire pentru Sfânta Euharistie o face creștinul cu ajutorul duhovnicului, care, în Taina Spovedaniei, îl ajută să-și spele haina sufletului.
- Pregătirea întâlnirii cu Hristos Euharistic
Din punct de vedere obiectiv, Taina Spovedaniei ne curățește de păcatele de care ne pocăim. Ne tămăduiește sufletește și restabilește comuniunea noastră cu Dumnezeu și cu semenii. Puterea de a ierta păcatele, de-a ne tămădui sufletește, au primit-o de la Mântuitorul apostolii și urmașii lor. În duminica Învierii, seara, Mântuitorul apare în mijlocul ucenicilor, suflă asupra lor și le zice: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute (Ioan 20, 22-23).
Nu este om care să n-aibă păcat, chiar botezat fiind, ne spune același sfânt autor: Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea (1 Ioan 1, 8-9). Așadar Taina Pocăinței ne curățește și ne pregătește pentru a-L putea primi pe Hristos Euharistic.
Dar Taina Spovedaniei, pe lângă această lucrare obiectivă ce o face, mai are și un rol subiectiv: îl descătușează pe om de frământările conștiinței. Îmi aduc aminte cu nostalgie de vremea pe când eram preot tânăr în Turda. Într-o zi, o credincioasă din parohie a venit cu o mare durere. Soțul ei avea cancer, era în ultima fază și suferea cumplit. M-a chemat la patul lui să-i fac o rugăciune, pentru că de Spovedanie nu putea fi vorba, el fiind de confesiune reformată, chiar dacă ea era ortodoxă. M-am dus și bietul om mi-a solicitat ceea ce eu nu mă așteptam: să-l spovedesc și să-l împărtășesc.
Atunci i-am spus : Dumneavoastră aveți o altă confesiune; ca să vă pot oferi Sfintele Taine, ar trebui să treceți la Biserica Ortodoxă. Și pastorul ce-o să spună? Replica a fost următoarea: Eu, părinte, nu am fost un creștin practicant. Pastorul nu mă cunoaște. De ani de zile am fost activist al partidului comunist în fabricile din Turda. Dacă, pentru a mă spovedi și a mă împărtăși, trebuie să trec la Biserica Ortodoxă, o fac bucuros.
I-am administrat Taina Sfântului Mir și apoi l-am spovedit. Ceea ce m-a uimit a fost sinceritatea și frângerea de inimă cu care s-a spovedit. O asemenea pocăință am întâlnit-o arareori și la ortodocșii de obârșie. După spovedanie, s-a simțit eliberat de povara ce-i stătea pe suflet și l-am împărtășit. Ne-am despărțit, dar nu înainte de a-mi spune cu seninătate: Părinte, eu am doar zile de trăit. Să vii la înmormântare!
Am relatat acest caz pentru a sublinia faptul că Spovedania ne spală de păcate, dar ne și ușurează conștiința. Câți oameni n-au conștiința împovărată de tot felul de fapte reprobabile? Din nefericire, neavând o viață religioasă normală, nu apelează la soluția cea mai eficientă: duhovnicul și spovedania. Mi s-ar putea reproșa că nu este modern să apelezi la duhovnic, având la îndemână psihologul. Nu-i același lucru!
De sute de ani lucrarea spirituală a duhovnicilor noștri a fost salvatoare. În plin comunism, în jurul marilor duhovnici s-au creat adevărate școli de spiritualitate, neconvenționale, dar eficiente, care constituiau o adevărată supapă de siguranță pentru societatea aflată sub presiunea sistemului totalitar.
Îmi aduc aminte cu drag de marii duhovnici, acum plecați la Domnul, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Teofil Părăianu, Sofian Boghiu, Constantin Galeriu, George Teodorescu și mulți alții. În timpul lor funcționau adevărate școli de duhovnicie, iar cei ce-i căutau plecau întăriți sufletește și rezistau în fața tăvălugului.
Părintele duhovnicesc este mai important pentru viața sufletească a omului decât orice alt director de conștiință preocupat de formarea spirituală. Sfântul Pavel ne zice: de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (1 Corinteni 4, 15).
Ne spune părintele Andrei Scrima că noțiunea de părinte spiritual prezintă toate caracteristicile unei valori centrale, ireductibile. Nici o definiție nu ar fi în stare să o conțină și cu atât mai puțin să o epuizeze[12]. El e purtător de duh, pnevmatic, și, chiar dacă nu încetează a fi om, este mai mult decât om, el trăiește în duh.
Și cu toate că nici o definiție nu poate sintetiza calitățile pe care trebuie să le aibă duhovnicul, totuși vom evoca una: Duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor și nepătimirii pe care o dobândește, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeiești și are, față de lucrurile omenești, o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol pentru el, știe să-i călăuzească pe alții pe calea lui Dumnezeu.[13]
Duhovnicul îi pregătește pe fiii săi spirituali pentru întâlnirea cu Domnul Hristos Euharistic. Și-i pregătește determinându-i la o sinceră și eficientă pocăință. Sfântul Nicodim Aghioritul, mare duhovnic al vremurilor sale, dorind să sublinieze importanța Tainei Pocăinței este convingător: Tatăl, Care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui, păcătoșilor: Pocăiți-vă! (Matei 3, 2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură și temelie a propovăduirii sale: Pocăiți-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiți-vă! (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc și mărturia celor trei este adevărată; mai mult, este însuși adevărul. Deci frații mei păcătoși: Pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor[14].
Și eu zic să ne spovedim și apoi să gustăm și să vedem că e bun Domnul (Psalmul 33, 8).
[1] Fericitul Augustin, Scrieri alese, PSB 64, București, 1985, p. 63.
[2] Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, București, 1992, p. 61.
[3] Ibidem, p. 64.
[4] Ilarion V. Felea, Religia Iubirii, Editura Diecezana, Arad, 1946, p. 151.
[5] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, București, 1995, p. 75
[6] Giovanni Papini, Viața lui Hristos, f.a., p. 55.
[7] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989, p. 11
[8] Ibidem, p. 12.
[9] Liturghier, EIBMBOR, București, 2012, p. 363
[10] Op.cit., p. 79.
[11] Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, București, 2005, p. 447
[12] Andrei Scrima, Timpul rugului aprins, București, 1996, p. 183
[13] † Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie și Comuniune, Alba Iulia, 1998, p. 131.
[14] Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997, p. 173.
