„Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Așa de puternic este cuvântul, că printr-însul și prin mulțumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul. Deci este lucru de om nesimțit ca cineva să învinuiască nașterea sa sau pe alții pentru că păcătuiește. Căci el se slujește de slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.” (Sfântul Antonie cel Mare, 65, p. 20)
Sunt atât de comune expresiile: „dă-o naibii!”, „la naiba!”, „du-te naibii!”, încât aproape că trec neobservate, ba chiar sunt considerate „cool” de către unii vorbitori. Din nefericire, vorbitul necuviincios la români, un popor ce se bucură de o religiozitate măsurată statistic la peste 90%, rămâne unul dintre paradoxurile neamului. Nu e motiv de mândrie națională. Nicidecum! De ce se întâmplă acest fenomen? Care să fie cauza? Cum se poate să fim religioși și vulgari în același timp? Cred că e ceva ce nu reușim să înțelegem pe deplin: valoarea cuvântului!
N-ar fi o problemă dacă verbul, logosul, ar fi ceva lipsit de viață, dacă n-ar avea încărcătură spirituală. Dar are! Pavel, Apostolul Creștinătății, când vorbește evreilor despre cuvânt, susține cu tărie: „căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii” (Evrei 1, 4). Sfântul Antonie o spune și el răspicat: „nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul”. Fie că e vorba de cuvântul rostit, fie de cel scris, pentru om are o importanță capitală. Acesta este adevărul obiectiv, însă realitatea ne spune că multora dintre semeni nu le pasă deloc de cuvânt.
Te-ai simțit bine când cineva ți-a îndreptat cuvinte de laudă, de binecuvântare, de încurajare? Ai simțit amărăciune, tristețe, furie, chiar ură atunci când cineva ți-a adresat cuvinte injurioase? Aceasta înseamnă forța logosului, aceasta este vitalitatea de care trebuie ținut cont. Cuvântul creează, cuvântul distruge!
Să ne rezumăm doar la unul dintre cuvintele „netrebnice”, cuvântul „naiba”. Acesta nu e o vorbă oarecare, ci trimite direct la „diavol”. L-am auzit atât de des, încât am realizat că nu este conștientizat mesajul lui, expresia nefiind doar apanajul oamenilor needucați, ci, frecvent, a oamenilor ce trec drept intelectuali, fie ei bărbați sau femei. Dicționarul Explicativ al Limbii Române arată limpede că atunci când spunem „la naiba” spunem „la dracu” și când trimitem pe cineva la „naiba” îl trimitem la „diavol”. De fiecare dată când rostim aceste cuvinte blestemăm, nu binecuvântăm: „Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați și nu blestemați” (Romani 12, 14), e foarte ferm Apostolul neamurilor, parcă reducându-i la tăcere pe toți cei care ar spune că înjură doar când sunt nervoși, când cineva i-a provocat.
Continuând pe linia eremitului Antonie, observăm că își îndreaptă gândul și spre cei ce prin cuvinte injurioase nesocotesc propria naștere. Adică, prin cuvinte odioase mânjesc cu noroi maternitatea și mamele, actul sfânt al procreației (ce ne aseamănă mai mult cu Dumnezeu decât oferirea darului vieții?!), folosesc cuvinte oripilante vizavi de organele de reproducere pe care Dumnezeu le-a sădit în om pentru a perpetua viața, Îl coboară pe Dumnezeu la micimea unui discurs fără noimă și cacofonic. Se iau la trântă cu Sfinții și cu Maica Domnului. Toate acestea prin cuvânt. „Cuvintele netrebnice”, înjurăturile, sunt lipsite de eufonie, sunt lipsite de frumusețea sunetului, semn că nu sunt de la Dumnezeu.
Drama este că fiecare dintre cei ce aleg să folosească cuvântul în logica morții și a putreziciunii o fac liber și fără nicio constrângere. Lipsa de educare a limbii și a urechii în duhul cuvântului viu și lucrător ne abrutizează simțurile, de aceea cel ce se folosește de ele, pentru moment, se simte eliberat: „na, i-am zis-o!”, dar apoi simte o stare de neliniște, de nervozitate, de tristețe inexplicabilă. O explicație totuși există: cuvântul urât afectează atât emițătorul, cât și receptorul.
Pentru toți cei care sunt stăpâniți de acest duh al vorbitului urât, „nemernic”, soluția este contactarea unui duhovnic, dialogul sincer, în sensul dorinței de a se vindeca și, în mod absolut, Spovedania, mărturisirea deprinderii de a vorbi urât. De vorbitul injurios se poate scăpa, dar e nevoie de efort, de voință, de multă răbdare și de ghidajul unei persoane duhovnicești.
Revenind la primul paragraf, e evident că oricine își dorește mântuirea nu poate rămâne rob cuvintelor ofensatoare ce-i ies din gură. Ziditor este să binecuvântăm, nu să blestemăm, nu să batjocorim: „Așa de puternic este cuvântul, că printr-însul și prin mulțumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul” (Sfântul Antonie cel Mare).
