Domnitorul Petru Rareș, ctitor al bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” a Mănăstirii athonite Caracalu

de | iun. 29, 2020 | Documentare

[fblike]

Situată între mănăstirile Marea Lavră și Iviron, Mănăstirea Caracalul se ordonează planimetric pe o structură dreptunghiulară, fiind înconjurată de păduri, dar având și deschidere la mare. Potrivit tradiției, numele așezării monahale s-ar trage de la cel al Împăratului roman Carcalla, alte izvoare ar lăsa să se înțeleagă că ar fi venit prin filieră turcă și că se referă la cuvântul compus kara kara ce prin traducere ar desemna fortăreața neagră, ori kara kouleturnul negru.

O ipoteză mult mai adecvată îl pomenește pe călugărul Nikolaos Karakkalos, ca fiind cel ce a înființat mănăstirea în veacul al XI-lea, în vremea împăratului bizantin Romanos al IV-lea, Diogenes (1068-1701). Biserica principală a mănăstirii s-a ridicat în veacul al XVI-lea, fiind pictată mult mai târziu în secolul al XVIII-lea, respectiv în anul 1716.

În secolul al XIV-lea mănăstirea a fost refăcută de mai multe ori, refacerile s-au făcut în timpul împăraților Andronic la II-lea (1282-1328) și Ioan al V-lea Paleologul (1332-1391); cu trecerea timpului cea mai semnificativă renovare, dar de data aceasta din cauza distrugerilor profunde venite din partea piraților și a latinilor a avut loc în secolul al XVI-lea[1].

Zidirea nouă a ansamblului, a turnului și a catolionului s-au efectuat de către voievodul Petru Rareș al Moldovei (1483-1546)[2] cel care avea să înfrumusețeze o serie de mănăstiri din nordul Moldovei cu fresce exterioare[3].

Mai apoi, alte înnoiri au fost aduse mănăstirii Caracalu de ginerele său, domnitorului mențioat, Alexandru Lăpușneanu (1499-1568), căsătorit cu domnița Ruxandra (1538-1570), fiica lui Petru Rareș.

Din tradiția mănăstirii se pomenește faptul că voievodul moldovean Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare, (1433-1504) a început refacerea mănăstirii începând cu portul sau arsanaua, apoi cu turnul cel mare în anul 1534. Cel căruia i-a atribuit supravegherea acestor lucrări a fost un om de încredere al său, protospătarul Petru. Se crede că acesta a cheltuit sau și-ar fi însușit o parte din banii destinați construcției. Domnitorul, la auzul acestor vești, l-ar fi amenințat și protospătarul Petru ar fi refăcut tot ce trebuise din propria avere, vânzându-și moșiile din țară. Întru sfârșit ar fi rămas definitiv, până la moarte la mănăstirea Caracalu, călugărindu-se cu numele de Pahomie. Părinții mănăstirii confirmă că însuși domnitorul Petru Rareș ar fi intrat în monahism, primind schima cea mare și numele, tot de Pahomie.

Mărturie acestor istorisiri sunt cele două siluete de schimonahi ce stau înfățișați cu chivotul bisericii în mâini, pictați fiind în pridvorul mănăstirii, iar deasupra lor se vizualizează textul: „Noii ctitori ai acestei sfinte mănăstiri: Pahomie și Pahomie”[4]. În mijlocul zidirilor se profilează, zugrăvită în roșu profund, biserica închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Structura și planul lăcașului de cult aparțin stilului arhitecturii athonite complexe, fiind compuse din patru spații distincte. Cel mai impozant este naosul cu cele două abside de nord și de sud, deasupra cărora se înalță victorioasă cupola principală.

Biserica a fost înălțată între anii 1548, finalizându-se în 1563. În secolul al XVIII-lea i s-a refăcut iconostasul, mai precis în 1701, și, patru ani mai târziu, i s-a adăugat pridvorul închis, lărgindu-se spațiul interior al bisericii. Fresca din naos a fost executată în aceeași perioadă de către renumiții pictori Ioan și Damaschin Ieromonahul pe la 1716, iar o parte din icoanele de pe catapetesmă au fost pictate de binecunoscutul zugrav al vecului al XVIII-lea Dionisie din Furna, autorul vestitei cărți folositoare pentru zugravii de biserici Erminia picturii bizantine. Lui i se datorează, printre icoanele menționate, și cea complexă a celor doisprezece apostoli ce-i are în centru pe corifeii ucenicilor, pe Sfinții Petru și Pavel, icoana fiind pictată în 1722[5].

Pronaosul a fost zugrăvit mai târziu, către 1750 de alți doi pictori călugări, Serafim și Cosma din Ioannina, în vreme ce pridvorul cu scene din Apocalipsă va fi împodobit în 1763 sau 1767.

Din tezaurul mănăstirii fac parte icoane, datând, începând cu veacul al XIV-lea, cea considerată făcătoare de minuni a Sfinților Apostoli, manuscrise, hrisoave, precum și părticele din Lemnul Sfintei Cruci, asemeni și fragmente din moaștele Sfântului Ioan cel Milostiv, ale Sfântului Mucenic Mercurie și capul Sfântului Apostol Bartolomeu.

Finalizând această scurtă prezentare a Mănăstirii Caracalu și a unuia dintre ctitorii ei, domnitorul Petru Rareș, așezăm înaintea anagnostului una din neprețuitele valori artistice și liturgice păstrate cu smerenie și cinste în naosul lăcașului; este cu siguranță vorba despre icoana făcătoare de minuni a Sfinților Apostoli Petru și Pavel zugrăviți împreună numită cea a îmbrățișării. Icoana a rămas intactă în ciuda unui incendiu de la începutul secolului al XVIII-lea, ea poartă inscripția pictorului cretan Konstantinos Paleokapas, 1640[6].

Gestul armonios a celor două chipuri ce se ating reciproc, mâinile ce îmbrățișeză cu finețe cele două busturi, expresia caldă, plină de smerenie și de compasiune a ochilor celor doi sfinți, precum și coloritul luminos, senin, ce izvorăște din ansamblul iconografic, ne amintesc de  cea mai simplă rugăciune consacrată de biserica noastră și închinată în ziua praznicului lor de 29 iunie.

„Cei ce sunteți între apostoli mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, Stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă”. (Tropar, glas 4)

Konstantinos Paleokapas, Sfinții Apostoli Petru și Pavel îmbrățișați, tempera pe lemn, 1640, Mănăstirea Caracalu, Sfântul Munte Athos

Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, sec. al XVI-lea, Mănăstirea Caracalu, Sfântul Munte Athos

Sfinții Apostoli Petru și Pavel, naosul, sec. al XVI-lea, Mănăstirea Caracalu, Sfântul Munte Athos


[1] https://www.monastiria.gr/iera-moni-karakallou/ 27 06. 2020 ora 8. 41

[2] Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Ed. Humanitas, București, 2013, pp. 108, 109.

[3] Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, p.110.

[4] https://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/caracalu-ctitoria-athos-lui-petru-rares-67449.html  27 06. 2020 ora 18.47.

[5] http://www.kedak.gr/iera-moni-karakallou/odiporiko/196/ 27 06. 2020 ora 9. 31.

[6] https://paletaart.wordpress.com/2018/05/23/-konstantinos-paleokapas-17ος-αιω27 06. 2020 ora 19.34.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/grigore-samboan/" target="_self">Grigore Sâmboan</a>

Grigore Sâmboan

absolvent al studiilor de Teologie și Jurnalism redactor radio Renașterea

Ultimele articole

Ruşinea de a-ţi mărturisi credinţa

Ruşinea de a-ţi mărturisi credinţa

Sunt oameni cărora le este ruşine să-şi mărturisească credinţa, apartenenţa lor confesională. Cei mai tineri n-au apucat vremurile, dar noi, cei maturi ştim că în perioada comunistă, multora le era teamă să-şi mărturisească credinţa lor. Dar nu numai atunci. Chiar şi...

Sărbătoarea Sfintei Cruci și iconografia ei

Sărbătoarea Sfintei Cruci și iconografia ei

Instituită în veacul al IV-lea, această sărbătoare celebra la origini ridicarea Bisericii Învierii de la Ierusalim de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Către anul 347, însuşi Sfântul Chiril al Ierusalimului menţiona faptul că în întreaga lume existau deja...

Fără cruce nu există comuniune cu Hristos

Fără cruce nu există comuniune cu Hristos

Suntem în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie citim un fragment scurt din Evanghelia după Ioan, care redă semnificația Crucii în credința creștină, reliefată în convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 13-17). Este evident că crucea nu...

Mai multe din Documentare
Dictatul de la Viena, o încercare pentru neamul și Biserica noastră

Dictatul de la Viena, o încercare pentru neamul și Biserica noastră

Se împlinesc 80 de ani de la Dictatul de la Viena. Amintirile românilor din nord-vestul Transilvaniei, referitoare la cei patru ani de suferință sunt foarte triste. Bunica mea, care era o femeie simplă, a relatat cu multă durere un fapt, care li s-ar putea părea banal...