Două texte și un impas

de | iun. 12, 2015 | Editorial

Într-un volum de idei şi atitudini literare din 1974 (Misiunea scriitorului contemporan, antologie de Antoaneta Tănăsescu), Geo Bogza publică două, mai exact e prezent cu două texte: A fi scriitor şi Ştiinţă şi poezie. În primul, reporterul imaginează o discuţie cu doi confraţi, surprinzători de tineri. Ei, o nouă generaţie, el, autorul consacrat, venind „dintr-o mare furtună”. Şi, părându-i-se că partenerii de dialog regretă faptul „de a nu fi prins şi ei ceva din acel tumult al istoriei”, exclamă în stilul său retorico-patetic: „Bine, dar voi veţi apuca anul 2000”. Pretinsa discuţie avea loc în 1954, un an de la moartea lui Stalin. Cu siguranţă, invitaţia de a călători în timp, spre graniţa noului mileniu, era o inteligentă provocare. Adresată unor începători în ale literaturii, formaţi şi educaţi în cea mai cumplită perioadă a ideologiei totalitare. Ce se afla, prin urmare, la capătul jumătăţii de veac, pe care Bogza însuşi l-a traversat ca un Orion peste lumile îngheţate? Cum îşi imagina el că va fi acel început tulburător şi grav, aureolat de grandoare şi măreţie? Cum vedea trecerea de la secolul „cu tălpi de mucava” la clipa „inimaginabilelor festivităţi” ale intrării în anul 2000? Cum îşi imagina alunecarea din noi spre „rotunjimea de gigantică sferă” a acelui an, în care tinerii confraţi aveau să intre peste cinci decenii? Sfârşitul şi începutul de mileniu urma să fie, scrie Bogza, un cutremur de frumos şi o istorie în stare de vis. Cu glasurile morţii stinse şi cu duhurile rele stăpânite de dragostea universală. O planetă în flăcările iubirii şi în îmbrăţişarea de frumos a jertfei: „focuri de artificii izbucnind de pe podişurile Americii, odată cu acelea din Africa şi din Siberia”, „reflectoare puternice încrucişându-se pe deasupra Atlanticului şi a Himalaiei”, spus altfel, „o uriaşă şi strălucitoare horă a popoarelor”. Suntem în plină eternitate a unor utopii, a unor orologii care nu bat pentru întâia oară, în opera lui Bogza, cu o grandoare aproape halucinantă.

Cum li s-o fi părut celor doi tineri somptuozitatea lirică a acestor cuvinte? Lor care se confruntau încă cu cenzura, directivele de partid şi simulacrul libertăţii politice. Frumoase, fără îndoială. Dar finalul de articol e unul de pedagogie literară: scriitorul nu trebuie să observe doar realitatea, ci s-o ajute cu scrisul „în sensul în care urmează să se transforme”. Să nu fi ştiut el, fostul avangardist, sensul în care urma să evolueze această realitate? Să se fi lăsat într-atât furat de imaginea stereotipă a mulţimilor care urcă în lumină, încât să fi uitat că el însuşi se declarase cândva un antidot al romantismului? Pusă altfel problema: cum poţi împrumuta altora ceva din sufletul tău inflamabil? Şi până unde accepţi tu însuţi, ca scriitor, să devii captiv al propriilor tale cuvinte („Urcaţi! E timpul să urcaţi!”), uitându-le pe cele despre crimă, cinism, violenţă, josnicie, cruzime, exasperare, agonie şi revoltă, care i-au adus celebritatea? Fiindcă, acesta este secolul XXI, cel al nitroglicerinei şi al muribunzilor, al noului iluminism ateist, al globalizării răului, al identităţilor în construcţie (gay, same sex marriage) şi al disoluţiei valorilor clasice,  nu cel al focurilor de artificii şi al potenţialului de neînchipuit al măreţiei. Ce-ar fi spus Bogza, dacă trăia, despre istoria devorată de propria ei nebunie şi despre lumea fumegândă ca un crematoriu în delir. Ce-ar fi spus, dacă cineva i-ar fi atras atenţia că omenirea experimentează deja nesăbuinţa amputării rădăcinilor şi a conştiinţei sale? Cât de curând, mai curând decât şi-ar fi putut imagina autorul, presupusa horă strălucitoare a popoarelor a devenit o fatalitate a dezastrului şi a zădărniciei.

Ultimele articole

Mai multe din Editorial
Moştenirea Mitropolitului Bartolomeu | Arhim. Dumitru Cobzaru

Moştenirea Mitropolitului Bartolomeu | Arhim. Dumitru Cobzaru

Aproape că nu există om care să nu modifice într-o oarecare măsură locul în care îşi trăieşte anii vieţii sale, lăsând în urmă felurite realizări sau doar simple dorinţe şi aspiraţii de mai bine. Dar, între aceştia, la vreme rânduită, apar personalităţi care îşi pun...

Bartolomeu Anania și lungul provizorat american

Bartolomeu Anania și lungul provizorat american

În cazul arhimandritului Bartolomeu Valeriu Anania, episodul american este de departe cel mai spectaculos din întreaga sa biografie, mai ales că se consumă la scurt timp după ieșirea din închisoare, dar reprezintă și experiența care și-a pus cel mai adânc amprenta...

Binele pe care-l putem face și nu îl facem

Binele pe care-l putem face și nu îl facem

Binele pe care putem să-l facem și nu îl facem e ceva mai grav decât orice slăbiciune de moment a firii noastre. Mi-a rămas în minte fraza asta rostită de directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, pr. Bogdan CHIOREAN, în momentul în care se referea...

Campusul universitar „Nicolae Ivan”, la ceas de sărbătoare

Campusul universitar „Nicolae Ivan”, la ceas de sărbătoare

Realizând cât de importantă este educarea tinerilor pentru viitorul Bisericii și al țării, episcopul Nicoale Ivan, marele ctitor al eparhiei noastre, la puțină vreme după ce a reînființat eparhia Clujului, a înființat și școala teologică, în anul 1924. Printre primele...