Protosinghelul Nicodim Măndiţă a fost un iscusit apărător al Ortodoxiei şi un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru contemporan. Acest preacuvios părinte s-a născut în satul Buneşti, judeţul Argeş, din părinţi credincioşi. Între anii 1916-1918, a luat parte la primul război mondial, iar în anul 1920 a intrat în nevoinţa monahală la Schitul Măgura (Bacău). În vara aceluiaşi an s-a învrednicit de darul preoţiei.
Între anii 1921-1923 a fost preot misionar în satul Schitul Frumoasa (Bacău). Apoi, încă doi ani a fost duhovnic la Mănăstirea de maici Giurgeni (Roman). Între anii 1925-1935 a slujit ca preot misionar în Transilvania, în satele Pâclişa (Alba), Hărmaşul Ciceului şi Leurda Gârboului (Cluj).
Între anii 1935-1945 a fost duhovnic la Mănăstirea Agapia, apoi încă 17 ani, duhovnic la Mănăstirea Văratec. Ultimii ani, 1962-1975, i-a petrecut la Agapia în linişte şi rugăciune, săvârşindu-se cu pace în vârstă de 86 ani.
Acest cuvios părinte avea de mic o aleasă trăire duhovnicească, iubind cel mai mult rugăciunea, postul şi citirea sfintelor cărţi. Pentru aceea, toţi se foloseau de înţelepciunea lui.
Când a intrat în Schitul Măgura (Târgu-Ocna), stareţul, văzând ascultarea lui, îndată l-a făcut călugăr. Apoi, văzându-l blând şi priceput în Sfânta Scriptură, l-a făcut preot şi păstor de suflete. Şi învăţa aşa de frumos pe credincioşi, încât veneau de departe să-l vadă şi să primească de la el cuvânt de mângâiere.
Satul Schitu Frumoasa (Moineşti) era un sat mic, lipsit de preoţi şi dezbinat de secte. Timp de trei ani, cât a fost paroh aici, părintele Nicodim a schimbat profund viaţa duhovnicească a credincioşilor. Mai întâi, a întors la Ortodoxie pe toţi cei dezbinaţi. Apoi, a combătut cu multă putere imoralitatea, beţia şi certurile în familie, desfiinţând cârciumile şi întărind unitatea, buna credinţă şi omenia între toţi. Şi pe acestea toate le-a săvârşit prin trei căi: printr-o viaţă personală exemplară, prin slujbe frumoase la biserică şi prin predicarea vie şi permanentă a cuvântului lui Dumnezeu.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 651-652)