Elisabeta Rizea și sufletul românesc

de | oct. 5, 2021 | Biografii

„Au venit, maică, nenorociții ăștia de comuniști la putere și ne-au luat tot: păru’ din cap, pământu’, căruța. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletu’!” Sunt cuvintele Elisabetei Rizea, țăranca simplă, dar curajoasă din Nucșoara, județul Argeș, simbol al rezistenței populare anticomuniste. Această frază, de acum foarte cunoscută, din interviul realizat în emisiunea „Memorialul durerii”, nu descrie doar o biografie, fie ea și cumplit de dură, ci, mai ales, „o metodologie” de viață, o „abordare” specifică a lumii, „un tip de umanitate țărănească pe cale de dispariție”[1], în fața omului recent, fără memorie istorică. Elisabeta Rizea revelează ființa românească dintotdeauna, cu o istorie specifică, cu o credință care modelează viața și cu un sistem de valori morale de netrecut și de netăgăduit. Reprezintă întruparea virtuților tradiționale a românilor, generate de puternica ancorare în eternitate, care, la rându-i, însoțește curgerea vieții istorice cu puterea rezistenței în fața a „ceea ce e ca val, ca valul trece”. Înșurubarea la adevăr și demnitatea vieții au fost cele două coordonate care au însoțit-o în fiecare gest al său, chiar și depășind limitele normale de rezistență ale omului. Elisabeta Rizea este cea pentru al cărei sătuc de munte Securitatea a mobilizat, se pare, timp de aproape zece ani, cel mai mare număr de securiști pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii. Sub nimbul acestui nume stau însă 12 ani de tortură comunistă și detenție în nu mai puțin de cinci închisori.

Elisabeta Rizea se naște la 28 iunie 1912, în localitatea argeșeană Domnești, dintr-o familie simplă cu 13 copii, din care supraviețuiesc opt, cu 6 hectare de pământ și o casă țărănească de lemn. Urmează șapte clase la școala din sat, după care, așa cum era obiceiul, renunță la școală pentru munca pământului. Atașamentul său față de tradiția neamului a determinat-o ca întreaga viață să îmbrace portul popular, în alb și negru.

Tinerețea nu îi este deloc ușoară. Se întâmplă să fie nepoata liderului țărănist Gheorghe Șuta, ucis de comuniști, în chiar ziua alegerilor. De aici și atitudinea sa potrivnică și neschimbată la adresa acestui regim de teroare. Se căsătorește la vârsta de 19 ani cu Gheorghe Rizea din Nucșoara, unul dintre angajații unchiului său. În acest răstimp, îi susține cu alimente, bani, informații pe dârjii luptători anticomuniști din Făgăraș, aflați încă din anul 1947 sub conducerea colonelului Gheorghe Arsenescu și locotenentului Toma Arnăuțoiu.

Urmărită de puterile vremii și trădată la Securitate de o consăteană, a fost arestată în ziua de 20 noiembrie 1950, iar în anul următor condamnată la șase ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Condamnarea a executat-o la Jilava și Mislea. Eliberată în ziua de 6 iunie 1956, va continua să îi sprijine pe partizani, ajutându-i pe cei din Grupul de rezistență cu alimente și îmbrăcăminte și comunicând cu ei prin „căsuța poștală” din scorbura unei sălcii din Valea Morii. Doi ani mai târziu este arestată din nou și condamnată, de data aceasta, la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea întregii averi. Este dusă la închisoarea de la Pitești, apoi Miercurea Ciuc și Arad. De această perioadă se leagă torturi cumplite, despre care mărturisește în interviurile realizate după anii 90. Este foarte important să redăm un fragment, care descrie această experiență maximă: „Mi‑au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanu Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N‑am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să‑i vânz pe 30 de arginți…» M‑a trântit pe jos. M‑a legat și m‑a bătut cu cauciucu, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Da n‑am luat banii lui! Apoi, m‑au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi‑a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi‑au aruncat fota și am rămas în ie. Mi‑au legat coada sub cârliguâ de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi‑a tras scaunu. Ălălalt mi‑a tras și masa. Coada mi‑a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi‑au smuls păru. Am făcut tratament și nu mi‑a mai crescut. Da tot nu i‑am vândut… Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! ş…ţ După ce mi‑au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi‑au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic[2]. Credinţa a fost sursă de supraviețuire: ,,am aşa o credinţă de mare în Dumnezeu”, ,,întăreşte-mă, Doamne, aşa cum m-ai întărit până acum”, sunt laitmotive ale interviurilor sale.

Este eliberată din detenție în urma decretului de amnistie a deținuților politici din anul 1964. Se întoarce la casa sa „de bandiți” din Nucșoara, aproape distrusă, unde o așteptau soțul și cele două fiice. Timp de 30 de ani va fi ținută sub supraveghere și chemată permanent la interogatorii împreună cu soțul ei, considerați „dușmani ai poporului”.

Povestea sa a fost cunoscută după căderea regimului comunist prin intermediul interviului realizat de Lucia Hossu Longin în emisiunea „Memorialul durerii” și cartea care s-a născut în consecință, dar și de pe urma unui scenariu radiofonic realizat de Rodica Mandache în anul 2004 și prezentat la teatrul Odeon din București. Un moment important din viața sa este vizita Regelui Mihai și a Reginei Ana în casa de la Nucșoara în mai 2001. Pleacă la Domnul în ziua de 6 octombrie 2003, la vârsta de 91 de ani, la Spitalul din Pitești, și va fi înmormântată în cimitirul din Nucșoara, „trecând în eternitate ca o icoană mărturisitoare a bunei țărănimi de altădată”[3].

Caracteristica fundamentală a viețuirii sale, care o transformă într-o personalitate duhovnicească contemporană de excepție, socotesc că este simplitatea mărturisitoare în contextul unei spiritualități manifestate în firescul zilnic și concret al vieții. Deși duce o viață ascetică prin condițiile vremii, totuși atitudinea sa nu este generată ascetic, ci firesc, este o străluminare într-afară a structurii sale lăuntrice, rezultat al bunei cuviințe a unui neam întreg. O identitate clară, creștină și românească, însoțită de o verticalitate structurală fac din Elisabeta Rizea simbol al unei „lumi cinstite și cumsecade”, pentru care eternitatea reprezintă forța de a traversa nedreptatea temporală, și nu doar la sfârșit, când totul pare să fie gata, ci mai ales, la vremea începuturilor unei vieți, care se dorea și se întrezărea luminos. Și cu toate acestea, nu este loc de judecată, pentru că nu este loc nici de regrete. A făcut așa cum ar fi făcut Hristos, așa cum a făcut Hristos. Nu este loc de ură, ci doar de iertare, îndemnând, așa cum o făcea și Mircea Vulcănescu, la pace – „să nu ne răzbunați!” Dar, în același timp, își dorea ca lumea să înțeleagă, istoria să fie pedagogică, orizontul să se strălumineze: „Trei zile dacă mai trăiesc, da vreau să știu că s-a limpezit lumea[4]. Pentru Elisabeta Rizea, lumea era limpede, pentru că lacrimile, suferința, dar, mai ales, dragostea care le-a însoțit, i-au curățit privirea de tot ceea ce diluează, murdărește sau deturnează. Și au condus-o direct spre esențialul dat de orientarea verticală, în fața orizontalității îngreuiate și trecătoare. Martor viu al unei spiritualități lăuntrice românești, desconsideră cu dârzenie privirile mici ale celor care au făcut din această lume un sălaș permanent și s-au autoproclamat stăpâni, și admiră, căutând să-și însușească viețuirea oamenilor mari, cu privirea întoarsă spre cer, care prețuiesc deplin fiecare lucru în firescul lui și trăiesc viața la măsura esențialului. Ce ne-a rămas de la această vitează luptătoare? Un model de credință, de demnitate, de simțire românească și ortodoxă și un ecou de rugăciune – „aștept ca lumea să se limpezească…”


[1] Răzvan Codrescu, „Elisabeta Rizea. Viteaza din Nucșoara”, în Cartea mărturisitorilor, Editura Rost și Fundația Sfinții închisorilor, Pitești, 2014, p. 411.

[2] Elisabeta Rizea, Cornel Drăgoi, Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, p. 53-54.

[3] Răzvan Codrescu, „Elisabeta Rizea. Viteaza din Nucșoara”, p. 413.

[4] Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, p. 31.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Ultimele articole

Lectură personală I Corinteni 13

Lectură personală I Corinteni 13

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De-aș fi poliglot sau poet, dar dragoste nu am, aș perfoma într-o fanfară dezacordată. 2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş...

Mai multe din Biografii
Nicolae Iorga – cel mai prolific român

Nicolae Iorga – cel mai prolific român

Nicolae Iorga a fost un om de geniu implicat în multe proiecte, atât de multe încât orice sinteză am încerca ar fi lungă. Nici nu este de mirare, Până la urmă Nicolae Iorga este românul cu cele mai multe scrisori din istoria Poștei Române și academicianul cu cele mai...

Alexandru Arșinel – mare actor al neamului românesc

Alexandru Arșinel – mare actor al neamului românesc

Unul dintre cei mai de seamă actori români de comedie, care a contribuit la teatrul de revistă, televiziune și film. Este director al Teatrului ,, Constantin Tănase” din București. Astăzi vom vorbi despre Alexandru Arșinel. S-a născut pe 4 iunie 1939, în comuna...

Eduard Caudella – întemeietorul operei românești

Eduard Caudella – întemeietorul operei românești

Eduard Caudella este un compozitor român de muzică de operă, violonist, dirijor, profesor și critic de muzică. S-a născut la data de 3 iunie 1841 în Iași. Descindea din muzicieni. Tatăl său era un muzician autodidact venit din Viena și stabilit în Iași în anul 1830....

Nicolae Milescu Spătaru, primul român care a ajuns în China

Nicolae Milescu Spătaru, primul român care a ajuns în China

Nicolae Milescu Spătaru a fost un diplomat erudit, care a călătorit enorm de mult, în special după standardele medievale. A călătit din Stockholm până în Constantinopol. Din Franța până în China. A intrat în contact cu multe culture diferite și a consemnat în scris...

Julius Axelrod – un alt fel de medic

Julius Axelrod – un alt fel de medic

Julius Axelrod a fost un cercetător american care a găsit leacul multor boli. A descoperit o substanță de analgezic care nu pune în pericol sănătatea ( substanță folosită și astăzi în medicină). A descoperit o enzimă care ajută în tratarea hipertensiunii și a...