Credinţa lui Eminescu: „Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu!”
Ne aflăm în zile de sărbătoare a culturii naționale române, motiv pentru care invitata emisiunii Dialoguri, a fost dna Cristina POPESCU, profesoară de limba și literature română la Colegiul Național Gheorghe Șincai din Cluj-Napoca.
Vă invit să-l descoperiți/redescoperiți pe Mihai Eminescu, prin descrierile celor apropiați lui, aduși în fața dumneavoastră, prin vocea distinsei mele invitate.
Se cuvine să amintim și ceea ce scria marele poet despre credința strămoșească:
„Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.
Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor.
Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.” – Integral în Timpul, 12 Aprilie 1881
