Genul epistolar este cel mai vechi gen al literaturii patristice, epistola fiind considerată forma filologică prin care îşi face apariţia literatura patristică însăşi. O parte consistentă a literaturii Bisericii primare este constituită din scrisori, care întrupează într-un mediu creştin incipient varietatea de forme şi funcţii pe care epistola le avea în literatura elenistică.
Potrivit părintelui conf. univ. dr. habil. Gabriel Viorel Gârdan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, invitatul permanent al emisiunii noastre, această specie, extra-bisericească dar şi nou testamentară, a fost foarte preţuită de către Sfinţii Părinţi, care au întrebuinţat genul epistolar în mod ambivalent: atât pentru comunicare interpersonală cât şi pentru răspândirea unor opţiuni telologice complexe. Factorii care au contribuit la preluarea în literatura patristică a genului epistolar sunt sintetizaţi de Ioan G. Coman care consideră că legăturile neîntrerupte dintre comunităţile creştine, nevoia de a catehiza la distanţă, interesele şi afecţiunea dintre prieteni, dintre rude, dintre mărturisitorii aceleiaşi credinţe, dorinţa de a răspunde la o nedumerire doctrinală şi alte imponderabile ale vieţii au provocat o foarte bogată literatură epistolară.
Sfântul Vasile cel Mare – maestru al genului epistolar
Corpusul epistolar vasilian numără 365, 366 sau 368 de scrisori, în funcţie de ediţie, Quasten organizând aceste scrisori în opt grupe tematice: scrisori de prietenie, scrisori de recomandare, scrisori de consolare, scrisori canonice, scrisori morale şi ascetice, scrisori dogmatice, scrisori liturgice şi scrisori istorice.
În cadrul corpusului epistolar vasilian se evidenţiază în mod deosebit corespondenţa purtată de ierarhul din capitala provinciei cu Episcopul Amfilohie al Iconiului. Această corespondenţă se remarcă nu numai prin numărul însemnat al scrisorilor, 18, ci şi prin amplitudinea tematică, frumuseţea stilistică, profunzimea sentimentelor, complexitatea informaţiilor, a întrebărilor şi răspunsurilor pe care ea le ilustrează.
Amfilohie de Iconiu, aşa cum reiese din corpusul corespondenţei vasiliene, a fost unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai Sfântului Vasile cel Mare în încercarea sa de a păstra fidelitatea faţă de credinţa niceeană şi unitatea Bisericii, în acea perioadă de profundă criză eclezială.
În ciuda rolului major pe care l-a avut în apărarea dreptei credinţe şi păstrarea unităţii în această perioadă critică din existenţa Bisericii în arealul capadocian, există relativ puţine date despre Amfilohie, episcopul de Iconiu.
Așadar, în cadrul acestei ediții a emisiunii „Viața Bisericii”, împreună cu pr. conf. univ. dr. Gabriel Gârdan, ne oprim asupra unei scurte părți din corespondența Sfântului Vasile cel Mare cu Sfântul Amfilohie de Iconiu, într-o încercare de a redescoperi strategiile misionare utilizate în activitatea zilnică, politicile ecleziale ale primelor secole creștine și rolul ordinii în concepția marilor capadocieni.
Audiție plăcută!
