Întreaga existență a Maicii Domnului se desfășoară pe un fundal al rugăciunii neîncetate. Ea însăși este rodul rugăciunii. Sfinții și drepții ei părinți Ioachim și Ana, în ciuda faptului că erau sterpi și înaintați în vârstă, n-au încetat nicio clipă a nădăjdui. Iar credința nădejdii lor se vădea în rugăciunea făgăduinței. Se rugau ca Domnul să le deschidă pântecele, făgăduind în același timp că pruncul ce se va naște va fi întors ca dar Celui Ce L-a dat. Și așa s-a și petrecut. Dumnezeu împlinind rugăciunea lor și născându-se Maria, ea a fost adusă de către ei la vârsta de numai trei ani la Templul Domnului din Ierusalim pentru a fi crescută în locul prezenței celei mai intime a lui Dumnezeu în Israel. Rod al rugăciunii, fecioara e închinată Celui ce a dat-o pentru rugăciune.
Sfântul Grigorie Palama, într-o Omilie la intrarea Fecioarei Maria în Sfânta Sfintelor, remarcă faptul că în acest spațiu în care neîncetat se citeau Legea și Profeții, se cântau Psalmii și se rosteau Rugăciunile, Maria va face ucenicia rugăciunii[1]. Aici se va deprinde cu invocarea tradițională a numelui lui Yahwe, iar după ce va cunoaște din Scripturi tragedia omenirii căzute, Fecioara, plină de compasiune pentru căderea oamenilor, va începe să mijlocească pentru ei la Dumnezeu. Această rugăciune fierbinte Îl va „trage” pe Domnul în jos, spre făptura Sa cuprinsă de stricăciune, și o va face pe „cea plină de har” (Luca 1, 28) să devină unealtă a iconomiei mântuirii.
Astfel, văzând Dumnezeu curăția, virtuțile și darurile ei, l-a trimis pe Gavriil să-i binevestească zămislirea de la Duhul Sfânt și nașterea cea mai presus de fire dintr-însa a Cuvântului Întrupat (Luca 1, 26-38). Fecioara arată în fața acestei misiuni încredinţate ei din partea cerului smerenie și disponibilitate totală. Deși nedumerită la început cu privire la modul zămislirii, ea acceptă în urma deslușirii tainei de către arhanghel să fie Maică a Mântuitorului. Remarcăm răspunsul plin de smerenie, dar și de disponibilitate al Fecioarei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). În acest răspuns al Fecioarei, în acest „Fie!”, se poate observa deja o anticipare a cuvintelor Rugăciunii Tatăl nostru, în care Domnul îi învață pe discipolii Săi să se roage cu disponibilitate la voia lui Dumnezeu (Matei, 6, 10). Vedem aici anticipat Rugăciunea agoniei din Ghetsimani, unde Hristos Însuși se abandonează desăvârșit în voia Tatălui (Matei 26, 39). Învățam astfel, că rugăciunea trebuie făcută în smerenie și disponibilitate, că nu voia noastră contează, ci voia lui Dumnezeu, iar împlinirea acesteia este singura cale a mântuirii[2]. Trebuie însă mult curaj pentru a zice „fie voia Ta!”. Rostit cu sinceritate, acest cuvânt înseamnă pe de-o parte deplină anulare a sinelui, iar pe de alta deplină realizare a persoanei; anulare a sinelui egoist care depărtează de Dumnezeu și realizarea planului veșnic al Creatorului cu omul, fericirea în comuniunea cu El, care înseamnă deplina afirmare a persoanei.
Conștientizând misiunea încredințată ei de către Dumnezeu în lucrarea de mântuire a lumii, Fecioara Maria, cea numită de rudenia sa, Elisabeta, „maica Domnului meu” (Luca 1, 43), izbucnește într-un cânt de preaslăvire: „Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu; că a căutat spre smerenia roabei sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile; că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic, și Sfânt Numele Lui, și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El” (Luca 1 47-50). În această rugăciune de slavoslovie se vădește educația Fecioarei profund biblică dobândită în atmosfera liturgică a Templului. Rugăciunea Mariei este o rugăciune care exprimă, în același timp, și bucuria, dar și responsabilitate unei misiuni care o înnobilează. Învățăm de aici că misiunea creștină încredințată Bisericii de către Domnul dă o noblețe deosebită misionarului. Orice misiune creștină trebuie să se desfășoare pe fundalul rugăciunii, a comuniunii cu Dumnezeu, căci misionarul acționează în numele lui Dumnezeu, nu în nume propriu, iar împlinirea misiunii, întotdeauna ar trebui să izbucnească în slavoslovia mulțumirii.
Fecioara Maria nu încetează să fie mijlocitoare pentru lume prin rugăciune. Această mijlocire a ei poate fi văzută încă din viețuirea sa pământească. Într-un moment de mare impas, la nunta din Cana Galileii, ea intervine la Hristos pentru a-i izbăvi pe cei aflați în încercare. Aparent ea nu cere nimic, face doar o afirmație: „Nu mai au vin” (Ioan 2, 3). Această afirmație însă denotă o credință atât de mare în puterea Fiului ei încât Îl determină pe Hristos să săvârșească întâiul „semn” (Ioan 2, 11). Dar credința aceasta este o manifestare a unui fundal de rugăciune neîncetată care unește inima mamei de inima Fiului. Este acea rugăciune fără cuvinte pe care au experimentat-o într-un anumit grad mulți sfinți, o rugăciune în care cuvintele dispar, în care omul uită de lume, dar când revine la conștiința lumii aduce toată durerea, tot necazul, toată încercarea lumii jertfă lui Dumnezeu pe altarul inimii. Mijlocirea Maicii Domnului la nunta din Cana Galileii pune sub sfânta ei ocrotire mai ales familia creștină. Orice familie care ia naștere prin taina nunții ar trebui să conștientizeze acest adevăr.
Fecioara trăiește un abandon total spre Dumnezeu în rugăciunea sa. Sub Cruce ea experimentează clipe sfâșietoare. Numai rugăciunea predării totale și dragostea au făcut ca ea să nu moară atunci de durere. Sfântul Siluan Athonitul afirma: „Dragostea Maicii Domnului era desăvârșită. Ea nemărginit iubea pe Dumnezeu și pe Fiul ei, dar iubea și norodul cu mare iubire. Și ce trăia ea când acești oameni pe care atâta îi iubea, și cărora până întru sfârșit le dorea mântuirea au răstignit pe Preaiubitul ei Fiu? Iar dacă ea a rămas în viaţă, a fost numai fiindcă puterea Domnului o întărea”[3]. După învierea și înălțarea Domnului la Cer ea a rămas mângâiere și bucurie pentru Apostoli în misiunea lor și rugătoare fierbinte pentru creștini. Se spune că ea nu a murit de bătrânețe sau de boală, ci de dragoste și dor. Și-a abandonat total existența în mâinile Domnului, iar la Adormirea ei, petrecută într-o profundă rugăciune, Fiul său a venit să îi ia sufletul la Cer. Și în acest caz ea ne este un model. Dorința fiecăruia dintre noi, aceasta ar trebui să fie, ca momentul morții să ne găsească în rugăciune, ca acea clipă să devină cea mai importantă întâlnire din existența noastră.
După mutarea ei din lume, Maica Domnului, rămâne Mijlocitoarea fierbinte în rugăciune a neamului omenesc. Maica Domnului nu uită de „rudenia” sa, ea rămânând neîncetată rugătoare pentru lume. Cugetarea teologică vede în Fecioara Maria modelul desăvârșit al rugăciunii. Pentru mișcarea isihastă întreaga taină a Mariei constă în invocarea neîncetată și iubitoare a Numelui lui Iisus. Această temă a rugăciunii neîncetate inspirate din rugăciunea neîncetată a Mariei, a fost reluată în România de mișcarea filocalică a „Rugului aprins”[4]. De altfel, în Ortodoxie, Fecioara Maria – Orantă este imaginea, icoana, Bisericii însăși în rugăciune. Experiența rugăciunii coincide astfel cu experiența Mariei în inima Bisericii. Vedem acest lucru mai ales în iconografie. În icoana Înălţării Domnului, în mod paradoxal personajul principal nu este Hristos Cel ce Se înalţă la Cer, ci Fecioara Maria în ipostază de orantă înconjurată de Apostoli care privesc spre cer, cu toate că textul Scripturii nu amintește de prezența ei la acest eveniment. Hristos apare într-o mandorlă a slavei planând deasupra lor. Interpretând această imagine, avem în Maica Domnului o personificare a Bisericii rugătoare, a Bisericii care este orientată către Capul ei, Hristos, al Bisericii care își manifestă adevărata sa vocație, aceea de a invoca în rugăciune pe Hristos și de a mijloci pentru întreaga lume[5].
Într-o conferință despre rugăciunea într-o lume secularizată, părintele Dumitru Stăniloae sublinia faptul că astăzi nimic nu mai favorizează rugăciunea. Pe măsura slăbirii credinței, slăbește și viața de rugăciune. De asemenea ea nu este susținută nici de mediul social caracterizat de indiferență față de manifestarea credinței, materialism și consumism excesiv. Astfel, astăzi, omul credincios „trebuie să caute, într-o mare măsură, el însuși motivații care să îi poată susține credința și propria sa practică a rugăciunii […] Omul care reușește să își întărească credința și rugăciunea prin motivații personale, reflectate, poate deveni el însuși un focar pentru întărirea credinței și înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viața superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinței și a rugăciunii; cu alte cuvinte el o poate ajuta să regăsească un conținut mai substanțial, să-și întărească rădăcinile adânci înfingându-le într-o mai mare profunzime a vieții, fără de care existența umană este de o uniformitate monotonă și lipsită de semnificații”[6].
Meditația la Fecioara Maria, Maica rugăciunii, și rugăciunea către ea vor fi o astfel de motivație și sprijin în propria noastră practică a rugăciunii.
[1] Sfântul Grigorie Palama, Discurs [tratat] despre intrarea în Sfânta Sfintelor şi despre viaţa deiformă aici a atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea fecioarei Maria (Omilia 53), în Diac. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Deisis, Sibiu, 2008, pp. 354-355.
[2] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 115.
[3] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 209, p. 417.
[4] Boris Bobrinskoy, Compasiunea Tatălui, trad. Nicolae Turcan, Ed. Renaşterea, 2017, p. 146.
[5] Leonid Uspenki şi Vladimir Losski, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 211.
[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 23-24.
