Considerat un mare talent, cel mai relevant compozitor român după George Enescu. Astăzi vom vorbi despre Filip Lazăr.
S-a născut într-o familie cu înclinaţii muzicale, mama sa oferindu-i primele lecții de pian. Şi-a continuat pregătirea cu Paulina Moscovici (pian), până a fost admis la Conservatorul din București (1907-1912) unde a studiat cu Emilia Saegiu (pian), Dumitru G.Kiriac (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct, compoziție). I-a avut profesori pe Robert Teichmüller (pian) și Stephan Krehl (compoziție, armonie, contrapunct).
A debutat ca pianist concertist la Craiova (1 aprilie 1915), a participat şi a obţinut o menţiune onorifică la Concursul de compoziţie „George Enescu” (pentru Sonata pentru pian în fa minor), apoi s-a înrolat voluntar şi a luptat pe front (1916 – 1918). După război, și-a continuat cariera de pianist concertist (România, Franţa, Elveţia, Austria, Statele Unite ale Americii), incluzând în repertoriu muzică nouă; în paralel, a predat lecţii particulare de pian şi teorie a muzicii (la Davos a lucrat cu Dinu Lipatti). În 1928 s-a stabilit în Franţa.
A fost membru fondator (1920) al Societății Compozitorilor Români, membru fondator (1928) și președinte al Societății Muzicale Triton din Paris. A făcut parte din comitetul tehnic al Societății Corale Cântarea României din București și din International Society for Contemporary Music.
Studiind un dialog între soliști, sau grup de instrumente – și orchestră, Filip Lazăr obține un neoclasicism de sinteză, în care elementele de tradiție barocă se adaptează formelor și limbajului sonor modern, chiar postmodern. Acordând variațiunii o maximă pondere în discursul muzical, compozitorul atinge momente de stil concertant predominant în majoritatea lucrărilor pentru orchestră. Apelul la melosul popular românesc (ritmica originală, alternanța armonică major/minor, jocul echilibrat între tonal și modal, coloritul dorian), precum și la formele clasice, a oferit muzicii lui Filip Lazăr o personalitate discretă, dar relevantă. Pentru a impune și mai clar gândirea neoclasică, autorul exploatează monodia acompaniată sau monodia cu inserții polifonice.
Compozitorul și-a îndreptat atenția asupra noilor evoluții muzicale, a serialismului, dar fără a pierde din vedere muzica țărănească. Sub influența avangardei pariziene, în special sub influența lui Stravinski, Poulenc și Ravel, a realizat câteva experimente postmoderniste, cum ar fi The Ring (1928, inspirat de impresiile de la un meci de box) și Muzica pentru Radio (1931). Ambele au intrat imediat, după prima lor interpretare, în repertoriile marilor dirijori.
Filip Lazăr a murit la 3 noiembrie 1936.
Surse:
Tomescu, Filip Lazăr, Editura Muzicală, București, 1963
https://ro.wikipedia.org/wiki/Filip_Lazăr
