Fiul lui Dumnezeu, Om concret într-un popor, într-o seminție și într-o familie

de | dec. 29, 2019 | Eseu

Suntem în Duminica după Nașterea Domnului. Citim astăzi despre fuga Pruncului în Egipt pentru a scăpa de Irod la Matei 2, 13-23. Îi cinstim astăzi pe David împăratul și profetul, pe Iosif dreptul și logodnicul și pe Iacob fratele și apostolul, trei personaje emblematice din biografia pământească a Mântuitorului Hristos, reprezentând pregătirea Întrupării ca Profeție din trecut, realizarea Întrupării ca Taină în prezent și proiecția Întrupării ca Biserică în viitor.

Înțelesul acestor personaje pornește de la darurile aduse de magi: aur ca unui Împărat atotputernic, smirnă ca unui Om muritor și tămâie ca unui Dumnezeu veșnic. Vedem aici cele trei slujiri (inversate) ale lui Hristos, de Profet, Arhiereu și Împărat, regăsite în semnificația celor trei persoane amintite de Duminica aceasta: dinastia regelui David conferă o noblețe deosebită Pruncului născut în Betleem, grija și jertfa logodnicului Iosif îi oferă protecție în fața primejdiilor lumii, iar apostolatul rudei sale, Iacob, Îi rezervă cunoașterea întregii umanități.

Istorisirea fragmentului evanghelic lecturat astăzi descrie înștiințarea lui Iosif prin vis de către înger asupra primejdiei de moarte în care se afla Pruncul născut în iesle; plecarea în Egipt; mânia lui Irod și uciderea pruncilor din Betleem; moartea lui Irod; întoarcerea din Egipt și așezarea în Nazaret. Regăsim și aici aspecte legate de semnificația celor trei personaje amintite: statutul împărătesc din semniția lui David este intuit de Irod, care dorește să ia viața Pruncului, pentru a nu-și pierde tronul, slujirea arhierească o vedem la Iosif, care face lucrarea lui Dumnezeu de primire și îngrijire a Pruncului, ferindu-l de primejdiile lumii acesteia, iar chemarea profetică, simbolizată de Iacob, o vedem la îngerul care-l vestește pe Iosif, precum și la cele câteva profeții din Vechiul Testament, care atestă originea Pruncului.

Taina lui Iosif, logodnicul sau bărbatul Mariei, mama Pruncului, am lămurit-o Duminica trecută, când l-am văzut tulburat și îngrijorat. Astăzi avem înainte o altă taină a Scripturii, cea a „fraților” lui Iisus, unul dintre aceștia fiind cel numit „apostolul Iacob, ruda Domnului”. Trebuie precizat de la bun început că termenul „frate” se utiliza în limbajul lui Israel cu referință pentru toate rudele apropiate sau îndepărtate ale aceluiași neam. Adică toți cei dintr-o seminție erau „frați”. Menționăm că în textul Sfintei Scripturi cei numiți „frații Domnului” nu sunt indicați niciodată ca fiind fiii Mariei, ceea ce i-a făcut pe unii specialiști să susțină că ei ar fi copiii lui Iosif dintr-o altă căsătorie. Acest fapt nu este exclus, dar nu prea există indicii concrete în acest sens, ci doar supoziții. Cel mai probabil „frații” lui Iisus, între care și cel pomenit astăzi, Iacob apostolul, sunt rude din neamul mare al seminției lui David din care făceau parte Iosif și Maria. De aceea, în limbaj interpretativ ei pot fi numiți veri ai Domnului, dar se exclude probabilitatea ca aceștia să fie fiii Mariei și ai lui Iosif, așa cum susțin unele cercuri protestante și neoprotestante.

Cele trei persoane pomenite astăzi de Biserica lui Hristos sunt dovada vie că întruparea Domnului a fost reală, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om concret într-un popor, într-o seminție și într-o familie, ca orice alt vlăstar al umanității. Ei reprezintă rudele Sale reprezentative aici pe pământ: David ca „strămoș” ales, Iosif, ca „tată” adoptiv și Iacob ca „frate” de neam și destin.

Ultimele articole

Mai multe din Eseu
Feluritele încredințări ale Învierii

Feluritele încredințări ale Învierii

Aspecte introductive Capitolul din care a fost extrasă pericopa evenghelică a primei duminici post-Pascale, face parte dintr-o suită de relatări care-L prezintă pe Hristos cel înviat. Oameni a căror credință se zdruncinase, sau al căror zel misionar avea nevoie să fie...

Să ne veselim dumnezeiește!

Să ne veselim dumnezeiește!

Oricare dintre credincioșii ortodocși realizează că există o diferenţă izbitoare, un contrast puternic între zilele Postului Mare și cele ale Sfintelor Paști. Evidenţa acestui fapt se observă mai ales în ziua Sfintelor Paști și în Săptămâna Luminată, când totul este...

Cuvântul și mărturia lui Ioan

Cuvântul și mărturia lui Ioan

Introducere În centrul lecturilor nou-testamentare cu caracter pascal, se găsește debutul relatării evanghelice a lui Ioan. De ce? Greu de zis. Probabil datorită densității ei teologice, ori din pricina frumoaselor referiri la lumină, care este un adevărat leitmotiv...

Iubesc iubirea*

Iubesc iubirea*

 Având în preajmă icoana Maicii Domnului, căreia i ne adresăm în priceasnă: „Am venit, Măicuță, să ne mai vedem, / Să-ți spunem necazul (dorul!) pe care-l avem” – adică tu să ne vezi și noi să te vedem –, în felul acesta mă adresez tuturor celor care sunteți icoana...

Sfinții au tăcut și cerul a vorbit

Sfinții au tăcut și cerul a vorbit

Deunăzi, ascultând glasul slujbei Canonului cel Mare înveșmântat în tristețea strălucitoare a Postului Paștilor și încercând să mă dumiresc după putință de natura înțelegerii lăuntrice a ascezei creștine, ochii mi-au alunecat evlavios pe racla cu părticelele din...

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

Introducere Învierea apropiatului Lazăr, are felurite ecouri în popor. În vreme ce familia se bucură și cei care asistaseră la moment rămân înmărmuriți de uimire, fariseii își asumă rolul de „pârâcioși” sociali. Fug la sinedriu și neglijând aspecte precum plânsul lui...