Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Mântuitorul Hristos pentru mântuirea oamenilor. Biserica ia fiinţă „prin iradierea Duhului Sfânt din trupul lui Hristos în celelalte fiinţe umane, lucru care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioşi în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos”[1].

Hristos îi mântuieşte pe oameni întrucât se extinde în ei, întrucât îi încorporează în Sine şi întrucât îi asimilează treptat cu omenitatea Sa înviată. Biserica este această extindere a lui Hristos în oameni, acest mediu în care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel Înviat.

Biserica se întemeiază la Rusalii când apostolii „erau împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Domnul a grăi” (Fapte 2, 1- 4).

În Ierusalim, erau veniţi la sărbătoare oameni din toată lumea, iar faptul că îi auzeau vorbind în limbile lor, după cum le dădea Duhul, le era de mare folos. Sfântul Petru, dimpreună cu cei unsprezece, le-a propovăduit pe Hristos și s-au botezat cam la trei mii de suflete. În felul acesta, ia naștere în mod văzut Biserica.

Biserica este trupul lui Hristos, El este Capul, iar noi fiecare mădulare în parte. Sfântul Pavel le scrie Efesenilor: „Ci, ţinând adevărul în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos. Din El tot trupul, bine alcătuit şi bine închegat prin toate  legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (Efeseni 4, 15-16).

Opera de mântuire a Mântuitorului Hristos cuprinde cinci acte: Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălţarea, Pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh „e cea care dă existenţă reală Bisericii, punând începutul sălăşluirii trupului îndumnezit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi cu aceasta, începutul Bisericii”[2].

Acesta este înţelesul spiritual al Bisericii, care „în esenţa sa este trăirea comună a oamenilor cu Sfânta Treime, participarea în comun a lor la viaţa lui Dumnezeu, e o societate de persoane umane cu persoanele divine”[3]. Referitor la această Biserică zice Domnul că „Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Dar Biserica, de-a lungul veacurilor, are şi un rol cultural, social şi naţional. Pentru toate popoarele lumii, Biserica a fost un factor civilizator. Românilor, şi în mod excepţional transilvănenilor, Biserica le-a fost mama ocrotitoare. În publicistica sa, marele Mihai Eminescu afirmă textual că „Biserica Ortodoxă e Mama neamului Românesc”. Iar referitor la rostul pe care-l avem în istorie spune: „Noi, popor latin de confesiune ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit … Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când este vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiile noastre care ne leagă de Occident … vrăjmaşii, oricare ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut”[4].

În ce ne privește pe noi transilvănenii, Arhiepiscopul Iustinian Chira scria: „Secole îndelungate, când noi, românii transilvăneni nu aveam nici voievozi, nici dascăli, nici nobili, el, preotul Bisericii lui Hristos, ne-a fost de toate: și îndrumător, și părinte, și învățător, și mângâietor. El niciodată nu ne-a părăsit. S-a născut dintre noi, a crescut și a trăit cu noi. A gustat împreună cu noi bucuriile și necazurile”[5] .

Totuși, în ultima vreme, Bisericii Ortodoxe, „Mama neamului Românesc”, i se dau prea multe palme. Ajunge! Tinerele generații trebuie să știe că timp de secole, singurele lăcașuri de sănătate, de învățământ și de cultură au funcționat sub tutela bisericilor. Fiindcă și astăzi, sute de așezăminte de asistență socială, spitale, orfelinate, cămine de bătrâni, sunt construite și patronate de Biserică. Fiindcă și-n situația actuală a pandemiei de coronavirus, Biserica a făcut colecte importante.

Părintele Rafail Noica, cu duhul său vizionar, zice că „vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvățăm mai mult încrederea în Dumnezeu decât în cele văzute și «mai la îndemână» și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi: iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrățișăm și atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie și provizoriu, poruncile lui Hristos”[6].

Oricum, noi românii, nu trebuie să uităm că de-a lungul veacurilor Biserica ne-a însoțit și ne-a ocrotit ajutându-ne să depășim toate necazurile, iar oamenii din toată lumea să fie siguri că Biserica Domnului Hristos nici „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

 şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului    

[1] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă 2,  E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1978, p. 196.

[2] Ibidem.

[3] Teologia Dogmatică şi Simbolică; Vol. II,  E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1958, p. 170.

[4] Mihai Eminescu, Opere politice, Editura Timpul, Iaşi, 1999, p. 276.

[5] † Iustinian Chira Maramureșanul, Viața Maicii Domnului, Cluj-Napoca, 1986, p. 94.

[6] Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p. 179.

*Articol apărut în Revista Renaşterea, serie nouă, anul XXXI, nr. 6 (362), iunie, Cluj-Napoca, 2020, pp. 1-2.

Foto credit: Darius Echim / Mitropolia Clujului