Acest interviu pune în lumină înțelesul profund teologic al cântării bizantine, dar și războiul nevăzut purtat de psalt. Părintele Sicoe Ioan a subliniat rolul ,,măsurii duhovnicești” și a ,,virtuții smereniei”, vitale în susținerea rugăciunii prin cântarea psaltică.

-Părinte Sicoe, ce ne puteți spune despre lupta celui care priveghează? Prin ce uneltiri îl războiește vrăjmașul?

-Dintru început e bine sa clarificăm cititorilor expresia aceasta „lupta celui ce priveghează”. Mulți putem spune ca cel care priveghează se referă la persoana psaltului sau monahului. În niciun caz. Tot omul botezat este chemat de Dumnezeu la lucrarea personală de asemănare cu Dumnezeu prin unirea cu Iisus Hristos. Deși în Filocalii Sfinții Părinți par a se adresa în primul rând monahilor, privegherea este o practică universală în Biserică, ce contracarează să spunem achedia duhovnicească. Ce este această achedie? Însăși negrija omului la starea vieții sale cu Dumnezeu. Tocmai privegherea este considerată un mijloc prin care creștinul își păstrează sufletul treaz si atent la lucrarea harului primit la Botez, ce înlesnește si face posibilă unirea omului cu Dumnezeu. La diavolul, dintre toate instrumentele dobândirii virtuților, fie ele si teologice [credința, nădejdea si dragostea (I Cor. 13, 13)] cât și cele morale ( înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea si bărbăția), privegherea este cea mai urâtă, pentru ca oferă cadrul de luptă cu patimile, îmbinându-se armonios cu postul si cu rugăciunea, unelte ce subțiază trupul, făcându-l mediu de lucrare a sufletului. Un trup subțiat prin priveghere, post si rugăciune se face cadru de manifestare curată a sufletului, acesta săvârșindu-si curat lucrarea de creștere duhovnicească in Dumnezeu. Din identificarea instrumentelor prin care cel ce priveghează se luptă, putem numi cu ușurință si formele prin care vrăjmașul războiește pe nevoitor. Acestea sunt somnul, îmbuibarea cu mâncăruri care aduce lancezeala si împrăștierea în gânduri. Noi, cântăreții, suntem chemați la o misiune grea si plină de importanță în viața duhovnicească. Psalții sunt chemați sa se facă cu adevărat organe de transmitere a Harului prin cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos, propovaduiește si se propovaduiește prin cuvânt. Slujbele la care participăm sunt slujbe cuvântătoare, mintea în timpul slujbelor nu trebuie să fie nelucrătoare. Pentru psalt, cântarea cu trezvie, ce pune accent pe cuvânt este indispensabilă. Trezvia cu care psaltul interpretează textele slujbei, se manifestă si în starea si atenția ascultătorului. Am participat la multe privegheri, în Muntele Athos cat și în lume. De multe ori am avut impresia ca noi psalții am avut un rol lăutăresc în slujbă, în sensul în care ne-am cântat partea si gata, fără a ne păstra atenția la întregul complex al slujbei. Îmi si aduc odată aminte că odată conducătorul grupului în care cântam si eu, un exemplu de adevărat psalt, ne-a certat pentru faptul ca moțăiam în strană si că suntem lipsiți de trezvie în prezența lui Hristos din slujbă. Lipsa de trezvie si rugăciune este o mare ispită în rândul celor ce psalmodiază. Câteodată simt ca nu înțelegem care este cu adevărat chemarea noastră si ce măsură duhovnicească trebuie să avem noi, cei ce transmitem prin glas Cuvântul Mântuitor al lui Dumnezeu. Chiar si așa numita „kerasmă”, foarte iubita de cei ce participă la Sfântul Munte și care are un rol bine întemeiat, acela de a întregi puterile cântăreților care sunt rânduiți să cânte toată noaptea, de multe ori devine un prilej de distragere si vorbă deșartă. Sunt lucruri care se întâmplă si nu doresc să ispitesc pe nimeni, doar să trezesc în conștiința noastră, a cântăreților, că Dumnezeu cere mult de la noi, iar starea cu care noi cântam în strana Bisericii, se va reflecta în starea duhovnicească a credincioșilor care constituie Trupul Bisericii luptatoare. Tocmai de aceea, lupta fiind până la venirea Mântuitorului, să încercăm să insuflăm credincioșilor care ne ascultă, cuvânt curat, treaz si lucrător, ce izvorăște din post,  rugăciune și smerenie.

-Ce înseamnă a cânta cu smerenie? Cât cântărește virtutea smereniei în cântarea de strană?

-A cânta cu smerenie înseamnă a cânta cu conștiința că tot ceea ce faci este spre slava lui Dumnezeu și nu pentru propria ta glorie sau recunoaștere. Smerenia în cântare implică o atitudine de ascultare, rugăciune și jertfă, punând mai presus frumusețea și profunzimea mesajului liturgic decât propria performanță vocală. În cântarea de la strană, virtutea smereniei cântărește enorm. Un cântăreț smerit: Se roagă în timp ce cântă, nu doar execută tehnic o partitură. Nu încearcă să iasă în evidență, ci caută să contribuie la cântarea grupului. Se supune rânduielii Bisericii și nu impune stiluri personale care pot distrage de la duhului slujbei. Astfel, smerenia nu este doar o calitate opțională, ci fundamentul unei cântări autentice, care ridică inimile spre Dumnezeu și îndeamnă pe toți la rugăciune. Avem în Biserică multe exemple în  care lucrarea virtuții smereniei este vizibilă. Să ne gândim ca în mediul constantinopolitan, isonarul stătea si câte șapte ani la ison. Ce făcea în acest timp? Chiar mi-am pus aceasta întrebare, preocupandu-mă să găsesc un răspuns clar. Am întrebat diferiți părinți din Munte si mai multi psalți din țară si toți mi-au dat un răspuns unic: „te rogi”. Tocmai de aceea, perioada în care ucenicul ține isonul este foarte îndelungată. Pe lângă faptul că acesta își însușește încet încet, pe nesimțite, duhul si priceperea dascălului, acesta se îndeletnicește cu rugăciunea, exercițiul isonului permițându-i acest lucru. Citeam din tratatul de Ascetică si Mistică al Sf. Pr. Dumitru Stăniloae un lucru extrem de frumos. Acesta afirma că blândețea si smerenia sunt florile ce răsar din răbdare si nădejde. Credeți-mă că nevoința de a ține ison si a nu cânta o notă șapte ani ține doar de exercițiul virtuții răbdării. Răbdarea si rugăciunea îl aduc pe psalt la o smerita cugetare în care acesta are o dispoziție neclintită a minții: eu sunt doar un organ prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor. Atât este psaltul: vocea prin care Dumnezeu se face auzit prin Cuvânt, care umple Biserica de har si înțelegere.

–Prin ce meșteșuguri se poate instala patima mândriei în inima unui psalt?

– Este foarte bine că pomenim si de mândrie. Lucrul cert este că mândria este ispita de căpătâi pe care diavolul o întinde psaltului, din pricina faptului că smerenia este virtutea ce îl ridica pe psalt la adevărata sa chemare. Patima mândriei se poate instala în inima unui psalt prin mai multe meșteșuguri subtile, care, dacă nu sunt observate și combătute, pot transforma cântarea dintr-o slujire a lui Dumnezeu, în slujirea propriului ego. Psaltul smerit la cântare se golește de voie proprie si cântă mișcat de dragostea pe care o poartă lui Hristos, mărturisindu-l doar pe Acela prin cuvânt, însa există această ispită a autoadmirației, fenomen prin care psaltul începe să se minuneze de propria voce sau de măiestria sa muzicală, iar prin acest lucru pierde din vedere că darul vine de la Dumnezeu și nu este al lui. Ispita vine de multe ori si din exterior si hrănește dorința psaltului de a fi apreciat. De multe ori acesta cântă pentru a primi aprecieri de la cler, credincioși sau alți cântăreți. Deși cântarea bizantină este frumoasă, psaltul care abuzează de melisme și împodobește cântarea mai mult decât este necesar o face mai mult pentru sine decât pentru Dumnezeu. In ceea ce privește duhul cântării, aceasta trebuie sa fie simplu, pentru că din simplitate izvorăște blândețea si smerenia. Așa cum spune frumos Sf. Iosif Vatopedinul: Cel care caută simplitatea şi voieşte să o cucerească să înceapă să dezrădăcineze cu grăbire şi curaj egoismul cel blestemat şi totodată urzeala interesului personal şi a mulţumirii de sine din pricina laudelor de la ceilalti şi să îmbrăţişeze în chip absolut credinţa în Dumnezeu. Ne aducem aminte de bătrânii psalti din Sf. Munte si de privegherile din vechime, care nu erau atractive tehnic vorbind. Părinții cantau cu multă simplitate si dragoste de Dumnezeu, mulți din acestia fiind afoni, însă cântarea era foarte odihnitoare si oferea un cadru de rugăciune ziditor de suflet.

O alta ispită a vrăjmașului ce naște in inima psaltului mândria este judecata si disprețuirea altor cântăreți. Dacă psaltul își privește colegii de strană cu superioritate, considerându-se mai bun, mai tehnic sau mai priceput decât ei alunga harul smereniei. Așa cum Sf. Ioan Scărarul spune că smerita cugetare implica sârba față de slava si lauda omenească, judecarea altora este cel mai viclean vlăstar al mândriei, pentru ca este rod al conștiinței că ești mai apreciat decât alții. Din păcate există în mediul bisericesc o tendință de a judeca modul de interpretare a muzicii bisericești care are o vastă întindere artistică. În Romania avem mai multe tipuri de muzică bisericeasca pe lângă cântarea bizantină si anume spre exemplu cântarea specifica transilvana (cunțana),  respectiva cântare religioasă din Banat (bănățeana). Din nefericire, războiul iscat din pricina diferențelor acestea culturale au afectat viața duhovnicească a psaltului. Doar dacă urmărim discuțiile aprinse din mediul online, transformat în câmpul de lupta al cântăreților bisericești, ne putem da seama că mândria si judecata distrug liniștea si așezarea și discreția pe care psaltul ar trebui să o transmită din strană. După părerea mea psaltul, trebuie sa își împlinească menirea cu responsabilitate -, munca și nevoința în cele duhovnicești, prin aceasta făcându-se vas ales și lucrător, din care oamenii se pot folosi așa si cum Evanghelistul Matei asigura: ,,Tot așa sălumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”(Mt 5,16).

– Părinte Sicoe, la ce ce referă Cuviosul Paisie Aghioritul când spune: ,,Toți cei care cântă se cuvine să aibă cea mai gingașă inimă și cea mai dulce și cea mai veselă stare duhovnicească lăuntrică”?

– Am vorbit mai sus de mândrie si de smerenie. Așa cum în viața duhovnicească cât și în interpretarea muzicală egocentrismul este o mare piatră de încercare în starea sufletească, așa  și liniștea este aducătoare de  bună rânduială. Îmi vine în gând o expresie exprimată de Arhimandritul Emilianos Simonopetritul: Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. In acest sens starea corectă a sufletului unui cântăreț trebuie să simtă bucuria si liniștea prezenței lui Dumnezeu care sălășluiește așa cum spune Sf. Paisie Aghioratul „în cea mai gingasa inima si cea mai dulce si mai vesela stare duhovniceasca launtrica.” Inima gingașă si smerită este cea în care se odihnește Domnul, de aceea psaltul care dobândește acest lucru umple biserica de rugăciune curată ce se săvârșește doar cu prezența lui Dumnezeu, dând posibilitatea credincioșilor să se facă părtași acestei rugăciuni plină de mângâiere.

–Același Cuvios vorbește despre ,,psalmodierea firească și umilincioasă”, adică psaltul este îndemnat să cânte nu pentru tehnica psaltică, ci pentru Dumnezeu. Cum putem distinge cântarea lăuntrică de psalmodierea exterioară, tehnicizată, lipsită de trăire duhovnicească ?

-În ceea ce privește această întrebare îmi revine în memorie un cuvânt al Psaltului Sabin Preda, dirijorul si conducătorul corului românesc de muzică bizantină Nectarie Protopsalul care afirma intr-o conferință „că în Biserică toate gesturile şi cuvintele, dacă nu se transformă în rugăciune, rămân fără valoare.” Din această cauză tot Sabin considera că orice „concert” de muzică psaltică este o rugăciune. Nu poți să explici oamenilor legătura pe care muzica psaltică o realizează în relația omului cu Dumnezeu decât dacă psaltul îl cheamă pe cel ce ascultă în rugaciunea lui. De aceea,  psalmodierea trebuie sa fie firească si umilincioasă, pentru ca și rugăciunea Bisericii trebuie sa fie în acest fel, ca sa fie primită înaintea lui Dumnezeu. Totodată, Sfântul Paisie menționează faptul că înainte, în Biserica primară, tot poporul cânta, dar pentru a nu se mai face încurcătură si tulburare, au ales oameni cu dar să ii reprezinte în manifestarea exterioară prin cântare, aceștia dintai rămânând să psalmodieze cu mintea. In acest fel, este foarte clar că psaltulului nu îi este îngăduit să cânte pentru egoul sau, ci pentru Dumnezeu, psalmodierea sa fiind reprezentanta întregului. Astfel dacă psalmodierea este firească si umilincioasă,  și rugăciunea este cu rod si bine-primită înaintea lui Dumnezeu.

–Părinte, sunteți mult mai apropiat de stilul cântării psaltice aghiorite. Prin ce se diferențiază acest stil față de stilul catedral ?

-Stilurile de psalmodiere athonit și catedral sunt două tradiții principale în cadrul muzicii bizantine, fiecare având trăsături distincte care reflectă contextul liturgic și spiritual în care s-au dezvoltat. Pot spune că, înainte, în trecutul meu, am avut ocazia sa zăbovesc mult timp în Sfântul Munte. Timpul adunat în rânduiala athonită a fost de zece luni, perioadă în care Maica Domnului m-a învrednicit de multe mângâieri. In acest timp am si prins experiența slujbelor zilnice si a privegherilor săptămânale. De asemenea tot timpul aveam posibilitatea de a participa la hramurile diferitelor mănăstiri de pe teritoriul Sf. Munte, evenimente la care privegherea era de toată noaptea. Putem diferenția să spunem stilul athonitde cel catedral prin faptul ca cel dintâi este caracterizat ca fiind mai simplu, accentul fiind pus pe rugăciune si interiorizare, cu o melodicitate simplă reprezentată de lipsa melismelor excesive si complicate. Cântările sunt interpretate intr-un ritm mai lent, îndemnând poporul la o așezare si rugăciune adâncă și jertfelnică. De asemenea, repertoriul compozițiilor muzicale nu este atât de vast, fiind consacrați anumiți autori unici, care sunt cântați la privegherile Sf. Munte. Ca sa dau un mic exemplu, la vecernie -, pentru cântarea ,,Doamne strigat-am” este acceptat ca si compozitor doar Iacov Protopsaltul. De asemenea,  Polieleul ,,Robii Domnului” preferat de athoniți este cel compus de Petru Lampadarie pe glasul 5. Situația ritmului mai lent se materializează doar în cazul privegherilor și a slujbelor de duminică. In zilele de rând, putem spune că slujbele sunt săvârșite într-un tempo mai alert, specific stilului catedral.

–Tot Cuviosul Paisie vorbește despre ,,aerul călugăresc” din psalmodierea athonită. Pe vremea sfântului, existau tendințe de psalmodiere lumească, adică legăturile psalților athoniți cu cei din lume, amesteca duhul psalmodierii aghiorite cu duhul psalmodierii lumești. Se mai poate vorbi astăzi de o asemenea influență în cântarea de strană aghiorită?

– Cu adevărat Cuviosul Paisie spune să spunem accent pe această particularitate a muzicii bizantine athonite, aceea de a avea o aplecare spre starea de rugăciune stăruitoare ce trebuie sa aparțină mediului monahal. Ne putem întreba de ce Cuviosul Paisie face diferența intre aceste doua contexte de exprimare, cel lumesc si cel monahal, întrebându-ne dacă într-adevar este o judecată de valoare afirmată cu discernământ. Cu adevărat am primit răspuns la această frământare prin parintele duhovnic pe care l-am avut in Athos si care mi-a dat de înțeles că ispitele, cât si chemarea în viața monahală sunt diferite din punct de vedere calitativ față de ispitele si chemarea din lume. In acest sens, Sfântul Paisie precizează faptul că monahul nu are circumstanțe atenuante ce țin de situațiile lumii, acesta având obligația de a nu se alipi de ele. Părinții considerau că psalmodierea lumească avea în sine o încărcătură lumească, un duh străin încărcat cu diferite patimi, ce constituiau în general pui ai mândriei. Cu adevărat, duhul lumii împrăștiat si încărcat de patimi, poate influența si cântarea. Așa cum și părintele spunea -, în lume poate ești obligat sa îți etalezi vocea pentru a câștiga o poziție mai însemnată în ierarhia bisericească, pentru a avea un salariu mai bun, lucru ce atrage în tine patimi si mândrie. Monahul nu are aceste griji, el nu trebuie să demonstreze nimic lumii acesteia, nu are nevoie să se afirme și este liber să lucreze rugăciunea si psalmodierea curată. In vremurile pe care noi le trăim, putem spune că influențele psalmodierii lumești sunt foarte prezente în interiorul Sf. Munte. Mulți monahi tineri cu scoală au început viața călugărească în Munte, aducând cu ei modul de psalmodiere lumesc, dobândit în lume. De asemenea, exista în Sf. Munte anumite tradiții de psalmodiere athonită cum întâlnim în obștea danieleilor, a tomadeilor, a dochiariților, a burazeriților. Există si obști monahale care au făcut luat lecții de muzica bizantină ghidați fiind de mari psalți din lume cum ar fi : Georgios Konstantinou sau Ioannis Hassanidis, cel din urmă fiind vlăstar al școlii de muzică athonită  pe vremea marelui dascăl și monah Dionisie Firfiris. Cu alte cuvinte, putem spune că a avut loc o contopire a curentelor muzicii bizantine, pot spune eu: armonioasă. Muzica bizantină catedralică a fost fundația pe care s-a construit stilul athonit. Totuși, prin filtrul vieții ascetice, muzica athonită s-a transformat, devenind un instrument nu doar de slăvire a lui Dumnezeu, ci și de curățire a sufletului și aprofundare a vieții interioare. Astfel, deși rădăcinile sunt comune, cele două stiluri exprimă realități spirituale diferite: fast și solemnitate în catedrale, liniște și contemplație pe Athos. Putem spune că multe dintre caracteristicile stilului catedral primar au fost preluate si în muzica athonită, cum ar fi antifonalia (două coruri, unul la dreapta și altul la stânga), cât și interpretarea responsorială (un solist intona versurile iar corul răspundea). Însă exista si anumite diferențe. Prima pe care o scot în evidență este particularitatea isonului care în stilul catedral este în multe cazuri paralelă,  dând impresia unei polifonii bogate pentru o mai mare solemnitate. In stilul athonit predomină monodia (o singură linie melodică). Isonul este o notă gravă, susținută continuu de unul sau mai mulți psalți, care creează un fundal stabil pentru melodia principală. Acest ison nu este doar o susținere tehnică, ci are un rol spiritual, simbolizând constanța credinței și prezența neclintită a divinității. Muzica athonită nu respectă un ritm strict, ci urmează respirația naturală a celui care cântă, spre deosebire de stilul catedral care avea un ritm regular, ceremonial. Această libertate ritmică ajută la o mai bună interiorizare a textului liturgic. Cântărețul își adaptează viteza și intensitatea vocală în funcție de emoția transmisă, ceea ce conferă cântării un caracter profund personal și meditativ. In acest sens, melosul bizantin athonit se diferențiază de celelalte curente muzicale bizantine, prin faptul ca a adunat cântarea în inimă – personalizând-o si transformând-o în jertfa interioară pe altarul inimii. Această muzică a adus fastul imperial exterior de altădată, pe altarul inimii ce se pregătește cu rugăciune si jertfă curată pentru Împărăția cea de sus.

–Muzica psaltică de la Muntele Athos trece printr-o perioadă de maximă înflorire. Mulți dintre tinerii psalți, dornici să-și desăvârșească cântarea, aleg calea Athosului. Sfinția voastră v-ați șlefuit în duhul cântării aghiorite, iar acum, coborâți în inimile oamenilor acest stil de cântare, îndeosebi prin activitatea pe care o desfășurați cu tinerii la Brașov. Ce sfaturi i-ați da unui tânăr dornic să învețe muzica psaltică?

-Parcursul pe care eu l-am avut în viața aceasta a avut o întorsătură decesivă în momentul în care am învățat muzica psaltică. Muzica psaltică poate foarte clar sa fie considerată un drum spre credință, un mod prin care Dumnezeu se descoperă. Stilul Athonit monahal nu l-am deprins în prima etapă din Athos, ci de la primul meu dascăl care a adus în Brasov, cu darul lui Dumnezeu, duhul cântării athonite reprezentate în Romania de Grupul Nectarie Protopsaltul din București. Mă pot considera un vlăstar al acestui stil de cântare monahală simplă, umilincioasă si firească, duh întâlnit în numeroasele momente în care am w împreună cu psalții Grupului Nectarie. In acel mediu am avut clar experiența duhovnicească și autentică a cântării cu rugăciune. O cântare liniștită si smerită, fără melisme abundente, accentul fiind pus pe Cuvântul lui Dumnezeu. Exact o pregustare a stilului athonit. Afirm cu tărie acest lucru, pentru că Grupul Nectarie este într-adevar recunoscut si în Sfântul Munte ca un reprezentant al cântării monahale, asemănările în interpretare fiind izbitoare. Multe dintre aceste caracteristici specifice le-am trăit si în Sf. Munte, în perioada în care am poposit acolo pentru zece luni. Tinerilor care au dorit sa învețe muzica bizantină, am încercat sa le transmit două simțăminte de căpătâi -, care îi vor ghida în deprinderea autentică a psaltichiei si anume: dragostea de slujbă și de Dumnezeu, dar și dragostea de dascăl, pentru că fără dragoste nu există motivație si perseverență . Muzica psaltică este atât de complexă si împodobește atât de frumos ciclul liturgic încât nu îi ajunge omului o viață să se îndulcească din această bogăție. Muzica bizantină este rugăciune. Fără o participare la slujbele Bisericii tinerii nu vor reuși sa își însușească cu adevărat duhul corect al cântării, duh care înlesnește și învățarea teoretică și tehnica. Participarea lor alături de dascăl la sfintele slujbe este la fel de importantă, pentru ca în acel moment are loc un schimb de informație viu de duh si rugăciune. Îmi aduc aminte că eram la Facultate la Teologie la Sibiu si așteptam cu nerăbdare sfârșitul de săptămână pentru a participa la toate slujbele alături de dascăl. Chiar daca făceam si acasă exerciții cu scopul de a-mi însuși partea teoretică a muzicii psaltice, cel mai autentic schimb se petrecea în rugăciune, în cadrul slujbelor Bisericii. Trebuie să  înțelegem că vom putea transmite duhul autentic al psaltichiei doar dacă o facem pentru Dumnezeu si în Dumnezeu.

-Ați amintit mai sus despre relația dascăl-ucenic, una dintre cele mai intense experiențe omenești, așa cum vedem la Pateric. Reflecțiile de mai sus le văd în duhul sfinției voastre, deoarece un dascăl sau părinte duhovnicesc este dincolo de relația maestru-discipol, așa cum o regăsim în istoria și filosofia religiilor. Este ceva mai adânc, o încărcătură duhovnicească a celui ce vede cu duhul, și care se pogoară peste inima ucenicului, devenind el însuși pecetea sfinției.

Părinte Sicoe, vă mulțumesc pentru gratitudinea și noblețea cu care m-ați întâmpinat când v-am propus acest interviu. Fie ca duhul rugăciunii cântate să nască în fiecare psalt smerita cugetare, o condiție necesară în dobândirea lărgimii inimii în cântare.

-Și eu vă mulțumesc! Doamne, ajută!