Sfântul Iosif Isihastul (1897-1959) este unul dintre cei mai mari părinți ai Athosului, dar îndrăznesc să zic: cel mai mare niptic al monahismului aghiorit, canonizat de către Patriarhia Constantinopolului în anul 2020.

Sfântul Iosif Isihastul a practicat o nevoință zdrobitoare. Postea mult, dar priveghea și mai mult, căci așa cum accentua el, nici o altă pătimire rea nu îmblânzește atât trupul și nu usucă patimile ca acestea două. Se autoflagela topindu-și patimile trupești, iar potrivit rânduielii unui an, s-a hrănit cu 75 de grame de făină, apă și sare, din care făcea turte pe plită.  Priveghea zilnic, departându-se de orice lucru care nu era folositor, inclusiv de pelerinii care-i  produceau pagube sufletești.

Rezultatul acestui act de eroism duhovnicesc a fost revigorarea întregului Munte Athos și readucerea lui în matca isihastă, niptic-filocalică. Dacă Athosul ar naște la fiecare 200 de ani un asemenea nevoitor ca Sfântul Iosif Isihastul, – spunea Gheronda Emilianos Simonopetritul, se poate spune că își împlinește menirea în cea mai înaltă măsură.

Sfântul Iosif Isihastul a dat sânge și a primit duh. Cârmuit de Duhul Sfânt, a ales să intre în bârlogul diavolului. A zguduit întregul iad și ne-a arătat prin aceasta că diavolul poate fi biruit. ,,Ori te mănânc eu pe tine, diavole, ori mă mănânci tu pe mine[1]  – spunea Cuviosul.

În viața duhovnicească, compromisurile nu-și aveau locul. Se arunca în luptă, se silea până la sânge și fiecare zi era o adevărată mucenicie, un martiriu pentru dragostea lui Dumnezeu. Rânduiala și întregul proces al despătimirii – ca manifestare a zdrobirii inimii, ca dare de sânge pustnicesc, vădește înălțimea cuvintelor revărsate din liniștea lăuntrică, pe care Sfântul Iosif Isihastul a dobândit-o de mic copil, prin simplitate și smerenie.

Învățătura Sfântul Iosif despre zdrobirea inimii își are rădăcinile în scrierile isachiene. Ea nu este rodul muncii de birou, ci mărturia propriilor trăiri, experiate personal, ca rezultat al luptelor ascetice. Atins de focul și dragostea dumnezeiască, Sfântul Iosif zdrobea inimile ucenicilor în vreme ce le vorbea despre contemplare. Uneori, cuvintele țâșnite din scânteierile harului, produceau teama, dar și dorința de a rămâne acolo. Stau mărturie cuvintele Cuviosului Efrem Katunakiotul, care avea să mărturisească experiența primei întâlniri cu marele dascăl al rugăciunii: ,,În acea clipă mi-a venit să cad înaintea Starețului Iosif și să-i  sărut picioarele, pentru că, în sfârșit, auzisem și eu un cuvânt duhovnicesc. Am simțit că în acest Stareț există viață și Har”[2].

Sfântul Iosif Isihastul și-a iubit ucenicii necondiționat. Epistolele lui sunt îmbibate de eros dumnezeiesc, dragoste dezinteresată, prețuire și durere față de om. Stau mărturie cuvintele așternute în scris, pline de nădejde și afecțiune: ,,Fiica mea iubită, turtureaua mea..”, ,,Ridică-te copilul meu, trezește-te copila mea iubită, din somnul trînăviei tale!..”, ,,Ah, dacă ai vedea, copilașul meu, durerea și lacrimile mele, pe care le vărs pentru tine..”, ,,Sfințitul meu suflețel, fiul meu iubit în Domnul, abia astăzi am primit scrisoarea ta..”[3].

Îi iubea pe toți și era iubit de toți, chiar dacă la acea vreme unii monahi îl acociau cu ,,buricarul palamit”, cu ,,reînvietorul palamismului îndrăcit”. O poreclă, cum i-am spune noi astăzi, dată isihastilor din secolul al XIV lea. Deși evita întâlnirile, au fost mulți părinți care s-au îndulcit din harul Starețului Iosif. Fericitul stareț Gavriil Dionisiatul îl arată pe el ca pe cel mai niptic, străvăzător și isihast al vremii noastre.

Mariologia ocupă un loc central în spiritualitatea isihastă a Cuviosului Iosif, arătând importanța și contribuția Maicii Domnului la sfințirea  vieții noastre pământești. Însă mariologia nu exclude hristologia, pentru că viața Sfântului Iosif a fost una hristocentrică încă din pruncie. În lupta cu războiul trupesc, a învățat din experiență că numai Numele lui Iisus și al Maicii Domnului pun pe fugă demonii.

În această luptă sângeroasă a simțit de multe ori prezența Maicii Domnului și a înțeles că Preasfânta iubește mult curăția. ,,Nu vă pot să vă descriu în cuvinte cât de mult iubește Maica Domnului întreaga-înțelepciune și curăția. Fiindcă ea este singura Fecioară curată, de aceea vrea ca toți să fim la fel”[4]. Părinții isihaști au scris mult pe această temă a curăției și ne-au învățat că puritatea trupească se desăvârșește prin curăția inimii. De curăția trupului se leagă foarte strâns paza inimii și a gândurilor, fuga de orice prilej vătămător, însoțită de efortul de a păstra încrederea. Curăția trupească e o nuntă mistică care își poate pierde castitatea în momentul când sufletul e pângărit deliberat.

Sfântul Iosif Isihastul s-a desăvârșit prin nevoințele trupești, însă lupta mucenicească a fost însoțită de pomenirea numelui Maicii Domnului, care îndată puneau demonii pe fugă, strigând: – Ne-a ars! Ne-a ars!

Dragostea arzătoare pentru Preasfânta l-au învrednicit cu darul lacrimilor, căci una din stările lui era aceea de a plânge mereu din dragostea față de Maica Domnului. Numai la simpla auzirea numelui ei, ochii Sfântului  Iosif Isihastul vărsau lacrimi. Alte ori spunea: ,, Eu nu pot să sărut doar o singură dată icoana Maicii Domnului și să plec, căci atunci când mă apropii de icoană, ca un magnet mă atrage către ea. Și trebuie să fiu singur, fiindcă doresc să o sărut ore întregi”[5].

Școala pe care a creat-o Cuviosul Iosif a fost într-adevăr locaș al harului dumnezeiesc, rod al isihiei, adâncită în lucrarea Rugăciunii lui Iisus. ,,Dar ce osteneli a tras părintele Iosif ca să vină harul”[6], zicea Cuviosul Efrem Katunakiotul. Ajunsese la o asemenea maturitatea duhovnicească încât simțea harul Maicii Domnului și buna mireasmă a icoanelor din micul paraclis închinat Înaintemergătorului Domnului: ,,Dragoste, iubire dumnezeiască, foc arzător care, de îndată ce intri în biserică, te întâmpină, atunci când este o icoană făcătoare de minuni, și te cuprinde o suflare cu bună mireasmă, încât rămâi ore întregi răpit în extaz, ieșit din sine, în Raiul cel bine mirositor. Atât de mult Har dăruiește Maica Domnului celor care își păstrează trupul curat”[7].

În vara anului 1959, Dumnezeu a luat sufletul Cuviosului la cer, chiar în ziua Adormirii Preasfintei, pe care a iubit-o mai presus decât toată făptura.

Fie ca prin mijlocirile Sfântul Iosif Isihastul, până la apusurile vieții noastre să dobândim acea râvnă fierbinte, petrecere în simplitate de dragul lipsei de griji și a neîmprăștierii, spre care tindea mereu și Sfântul Iosif Isihastul.

[1] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, p.53.

[2] Ierom. Iosif Aghioritu, Starețul Efrem Katunakiotul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 34.

[3] Vezi în: Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, traducere de pr. prof. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2003.

[4] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p.55.

[5] Ibidem, p. 414.

[6] Gheorgheos Kroustalakis, Gheronda Efrem Katunakiotul. Teologul și pedagogul pustiei, traducere din limba greacă: Ilie Stănus, Editura Egumenița, Galați, 2017, p.53.

[7] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p. 414.

Autor: Teologul Grigore Constantin

sursa foto: manastirea-techirghiol.com