Maximilian Kolbe – un apostol al iubirii martirice | Episcopul Benedict Bistrițeanul

Sunt un preot catolic din Polonia și aș vrea să iau locul său pentru că are soție și copii”. În felul acesta își începea sfârșitul martiric Maximilian Kolbe în închisoarea de la Auschwitz, în ziua de 14 august 1941.

Istoria vieții sale începe pe 8 ianuarie 1894 în localitatea poloneză Zdunska Wola, într-o familie foarte umilă și săracă. Din botez primește numele Raimond. De mic se simte foarte atras de practica rugăciunii. Un eveniment petrecut în copilărie îi va marca viața. După o ceartă cu mama sa, cuvintele ei de mustrare par să fi avut un efect puternic. După o rugăciune intensă către Maica Domnului, Fecioara i se arată în vis având două coroane, una de trandafiri albi, iar cea de-a doua de trandafiri roși. Tânărul Raimond le va primi pe amândouă – prima devine simbolul purității sufletești, iar cea de-a doua, imaginea jertfei pentru aproapele și Biserica sa. Acest vis îi va marca întreaga evoluție ulterioară.

Predica unui frate franciscan îl va determina să intre în Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali în 1910, primind numele Maximilian. Între anii 1912-1919 studiază Filosofia și Teologia la Roma. În acest răstimp academic două evenimente sunt extrem de importante pentru evoluția sa spirituală – în 1917 fondează așa numita „Oastea Neprihănitei” (Militia Imaculatae), dedicându-se sfințirii vieții prin cunoașterea și imitarea Fecioarei Maria, iar un an mai târziu va fi hirotonit preot. Prin alegerea unei vieți consacrate de felul acesta confirmă vechea tradiție a Bisericii, care o vede pe Maica Domnului nu doar ca protector al vieții monastice, ci, mai ales, ca model de viețuire serafică.

După terminarea studiilor, în 1919, se întoarce în pământul său natal și, în apropiere de Varșovia, înființează „Orașul Neprihănitei” (Niepokala-now), o comunitate de peste șapte sute de frați, proveniți din diverse domenii și cu variate specializări, toți animați de atingerea idealului Fecioarei Maria. Se vor dedica tipăririi unei reviste mariane „Cavalerul Neprihănitei”, multiplicate în milioane de exemplare.

Misiunea sa nu se circumscrie țării sale, astfel că, în perioada 1930-1936, devine misionar în Japonia și întemeiază o mănăstire cu peste o sută de frați în Nagasaki. Tot acolo va publica și „Cavalerul neprihănitei” în limba japoneză. Credința și evlavia față de Fecioara Maria au fost evidențiate și confirmate în toate aceste inițiative, dar, mai ales, în încercările de proporție ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Întors acasă, autoritățile germane au început să-l persecute pentru activitățile lui publicistice și mai ales pentru misiunea sa externă. Inevitabilul se întâmplă în mai 1941, când Maximilian împreună cu alți patru frați sunt arestați și închiși la Auschwitz. Cu greutate reușește să îi trimită o scrisoare mamei sale în 15 iunie 1941, asigurând-o că se află într-o stare bună. Prizonier în acest loc de teroare, era mereu supus înfometării și de multe ori renunța chiar și la rația puțină în favoarea deținuților care se aflau în dificultate.

Potrivit regulilor lagărului, pentru fiecare deținut care nu era de găsit 48 de ore, alți zece din lotul de care aparținea erau condamnați la moarte prin înfometare. Ziua fatidică se întâmplă și în cazul lotului 14. Cum condamnatul nu a fost de găsit în termenul stabilit, brigada este ținută pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnați cei care trebuiau să moară în locul lui (fiecare al zecelea deținut era sortit morții). Printre cei aleși se afla și un deținut care, în fața iminentei morți subite, a început să-și strige copii și soția pe nume. În acest moment dramatic, preotul catolic Kolbe iese din rând și, în pas vioi, se îndreaptă direct către comandantul lagărului Fritsch. În uimirea tuturor se oferă să moară în locul condamnatului: „Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteți să raportez!/ Ce vrei? Vă rog să-mi permiteți să merg eu în locul numărului…” Era o cerere nemaiauzită ca cineva să uite totul, chiar și propria existență. Înțelegând că această cerere stranie în ochii lor vine din partea unui preot, comandantul se învoiește. Astfel părintele Maximilian va fi înfometat două săptămâni, iar, pe 14 august 1941, nu întâmplător în ajunul praznicului Fecioarei Maria, pe care a avut-o ca protectoare pentru întreaga sa viață consacrată, a fost ucis prin injectare cu formol, la vârsta de 47 de ani. Tânărul Franciszek Gajowniczek, deținutul care fusese cruțat, va supraviețui acestei orori și își va aminti: „I-am putut mulțumi doar cu ochii. Eram înmărmurit și cu greu realizam ce se întâmplă. Imensitatea faptului: eu, condamnatul, voi trăi și altcineva liber și din voință proprie își dă viața pentru mine – un străin. Este cumva un vis? Am fost pus la locul meu fără să fi avut timp să îi spun ceva lui Maximilian Kolbe. Și am fost salvat. Vestea s-a răspândit repede în tot lagărul. A fost pentru prima și ultima dată când s-a întâmplat o astfel de situație în toată istoria Auschwitz -ului. Pentru o perioadă lungă de timp am avut remușcări când mă gândeam la Maximilian. Acceptând să fiu salvat, am semnat condamnarea sa la moarte. Dar acum, gândindu-mă bine, am înțeles că un om ca el nu putea face altfel. Poate s-a gândit că, preot fiind, locul său era în spatele condamnaților pentru a-i ajută să-și mențină speranța. De fapt, a fost cu ei până la capăt”. Odată eliberat, Franciszek Gajowniczek va pleca pentru a se întâlni cu familia sa, doar că atât soția, cât și cei doi copii ai săi muriseră de pe urma tragediei războiului. Cele peste cinci decade de viață după eliberare au reprezentat un dar pe care Maximilian Kolbe i l-a făcut.

În 1974 va fi beatificat de către Papa Paul VI, iar opt ani mai târziu, canonizat de către Papa Ioan Paul II, cu titlul de „martir al iubirii”.

Parcursul său de sfințire este delineat de rugăciune și viața în simplitate cu scopul de a deveni asemenea cu Hristos, care „pentru zidirea și mântuirea noastră, s-a făcut sărac, simplu și obedient, oferindu-ne un model de imitat pentru sfințirea noastră personală”[1]. Despre rugăciune el însuși va spune: „Rugăciunea este expresia unui suflet frumos. Trupul omenesc își are originea în pământ și după moarte se va transforma în țărână. Toate acțiunile omenești sunt supuse pământului-mamă. Doar în rugăciune omul își ridică inima către rai și intră în conversație cu Creatorul universului, cu Cauza primă a toate, cu Dumnezeu[2].

Aici își va afla și resursele pentru dragostea sa jertfelnică care-l face asemenea lui Hristos. În definitiv, Maximilian Kolbe devine un apostol neobosit al dragostei lui Hristos și al obedienței Maicii Domnului. Capacitatea deosebită de a asculta vocea lui Dumnezeu, dublată de o viață ascetică pe măsură și o rugăciune neîncetată îl fac să se înscrie desăvârșit în planul lui Dumnezeu. Iar momentele de încercare nu fac altceva decât să-i reîmprospăteze încrederea și ascultarea față de Proniatorul său. De aceea, viața sa capătă valențe apostolice. Propovăduirea evangheliei prin exemplul său devine „contagioasă” pentru frații săi: „Stilul misionar al sfântului polonez este caracterizat prin trei momente: comportamentul exemplar care precede cuvântul său, sărăcia și sacrificiul, și dedicarea. A privi pe Hristos, pe Neprihănita și pe Sfântul Francisc poate fi tradus într-o viețuire ce o poate ilumina și pe cea a celuilalt și poate contribui la creșterea dragostei față de Cel Preaînalt. Sărăcia îmbogățește propriul exemplu de viață evanghelică și devine expresia smereniei și încredințării dragostei proniatoare a Domnului. În cele din urmă, dedicarea în activitatea apostolică îl pun pe fratele ostaș sau pe cel credincios, în general, în condiția de a se dărui în mod complet planului pe care Cel Puternic i-l încredințează[3].

[1] Cf. Luigi Borrielo, Raffaele di Muro, Breve storia della spiritualità cristiana, Milano, Ancora, 2013, p. 451.

[2] Massimiliano Kolbe, Scritti, 1208.

[3] R. di Muro, Spendersi per amore. La preghiera, l’ascesi e la missione in san Massimiliano Kolbe, Morolo, 2011, p. 112.

 

Articol preluat din Revista Renașterea, aprilie 2015

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Mai multe din Biografii
Cuviosul Charbel Makhlouf și calea dragostei | Episcopul Benedict

Cuviosul Charbel Makhlouf și calea dragostei | Episcopul Benedict

„Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu este adevăr. Dumnezeu este dragostea adevărată. Lumea lui Dumnezeu este lumea dragostei; este lumea adevărului, și nu există nici un adevăr în afara dragostei. Omul nu se împlinește decât prin dragoste, și nu ajunge la adevăr decât...

Dietrich Bonhoeffer și curajul credinței | Episcopul Benedict

Dietrich Bonhoeffer și curajul credinței | Episcopul Benedict

Pentru pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, mărturisitor al secolului al XX-lea, conceptul de „ucenicie” la școala lui Hristos devine imagine pentru viaţa creștină și capătă valenţe metodologice. A-I urma lui Hristos, pe modelul „lasă mrejele, și vino”, înseamnă a...