Mitropolitul Bartolomeu – predicator al tinerilor | Episcopul Benedict Bistrițeanul

„Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1). De aici și puterea cuvântului grăit de a produce o adevărată revoluție culturală, socială, dar, mai ales, o transformare spirituală. Cuvântul, pentru originea sa dumnezeiască, este viață și chemare la viață.

Când vine vorba despre personalitatea marcantă a Mitropolitului Bartolomeu, pe lângă lucrarea sa de excepţie ca biblist sau literat, componenta omiletică a activității sale reflectă capacitatea sa de sinteză și esențializare, exprimarea cuvântului „în voie, cu dezinvoltură și acurateţe, pe o singură voce, cea a purtătorului de cuvânt al Logosului divin, dar și al poporului lui Dumnezeu, al heraldului liturgic, al predicatorului harismatic, al avocatului poporului al cărui amvon devine tribună de atitudine civică, socială și culturală[1].

O predică duminicală în Catedrala din Cluj îl revela drept o personalitate holistă, cu o vastă cultură teologică, medicală, muzicală, cu o pregătire consistentă în zona lingvistică, a filosofiei, a artei, a literaturii, dar și cu o pregnantă experienţă de viaţă, în toate zonele ei. Dincolo de buna sa pregătire, întâlnirea cu viaţa la modul cel mai presant, și nu doar cu farmecul ei, ci și cu suferinţa și mizeria care o însoţesc, în toată adâncimea lor, a făcut ca și cuvântul său omiletic să fie puternic, însoţit de bună îndrăznire, și credibil. Este foarte sugestivă în acest sens intervenţia sa în faţa deţinuţilor de la Aiud, un fel de ars predicandi, din care redăm un scurt fragment: „Știu cine sunteţi și știu ce poveri vă apasă sufletul. Știu că vă consideraţi scoși afară din rândul oamenilor. Dar ţineţi seama că vă vorbește un fost pușcăriaș, un coleg de-al vostru. Și mai ţineţi seama de încă un lucru: primul suflet care a fost dus de Mântuitorul Iisus Hristos în rai n-a fost al unui drept, n-a fost al unui martir, ci al unui criminal…[2]. Nu se temea să intre în zonele cele mai obscure ale fiinţei umane, dincolo de limbajul bine ales și elevat, deși fără artificii nenecesare, în amvonul Catedralei. De aceea fiecare ascultător găsea în predica Mitropolitului un cuvânt pentru sine, direct, limpede, fără menajamente, dovadă a unei prietenii solemne și sincere pe care și-o dorea și o construia cu cei care îl înconjurau. Mihail Neamţu, la trecerea sa în eternitate, îl caracteriza: „Avea vocea baritonală a unui profet, îţi dădea uneori replici în cheia Patericului, străfulgerând uneori camera cu o căutătură tainică a privirii. Te îmbrăţișa patern și te binecuvânta cu o delicateţe lipsită de emfază. Nu sprâncenele, ci ochii scăpărători te făceau să ţii minte chipul acestui bărbat apostolic[3].

Comunicarea directă, frontală, „pe șleau”, ce aborda problemele vremii, l-au făcut să fie ascultat cu mare interes de participanţii la slujbe, în mod special la Catedrală sau la Mănăstirea Nicula, până la aplauze. Această „metodologie” venea să împlinească o lipsă, într-un context social și politic marcat de nemulţumire, neîncredere și suspiciune faţă de discursul public al clasei politice și nu numai. În felul acesta a reușit o comunicare empatică cu auditoriul, rezonând cu durerile lui, dar și exprimând dorinţa sa cea mai lăuntrică înspre normalitate și echilibru. În predica de la hramul Mănăstirii Nicula din anul jubiliar 2000, într-un discurs vibrant și denunţător, folosește imaginea stetoscopului, pentru a descrie această nevoie urgentă a tuturor forurilor conducătoare de a asculta inima poporului, fugind de orice înstrăinare și separaţie.

Atitudinea dârză, tranșantă, dar și empatică l-a transformat pe Mitropolitul Bartolomeu într-un prieten al generaţiei tinere. Duminica, la Liturghie, Catedrala era împânzită de studenţi, de la diverse specializări, dornici să-l asculte. Și el știa acest lucru și nu de puţine ori li se adresa direct. Foarte sugestiv a rămas mesajul său adresat tinerilor în aceeași predică fulminantă amintită mai sus, cunoscut în spaţiul virtual drept „Cuvânt către tineri”. Redăm un fragment în care Mitropolitul Bartolomeu îi îndemna părintește : „Dragii mei tineri, voi sunteţi în floarea vârstei, trăiţi-vă tinereţea! E a voastră! Și trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu, dar în limitele decenţei și ale bunei cuviinţe… Învăţaţi-vă înainte de toate să aveţi spirit de discernământ, a deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor. Este începutul înţelepciunii voastre de tineri. Este în firea lucrurilor ca un tânăr să fie curios. Fiţi curioși! Cât se poate de curioși. În știinţa voastră, în setea voastră de carte, în setea voastră de educaţie, fiecare unde îl trage inima, dar nu lăsaţi curiozitatea să umble acolo unde este în primejdie. Oricât ai fi de curios, nu-ţi vei pune mâna într-un cuib de vipere… Este un îndemn pe care ni-l cer și vremurile de astăzi în care în special tineretul este chemat la superficialitate, la frivolitate, la viaţa ușoară, la viaţa lipsită de preocupări stabile și serioase. Se vorbește de un tineret debusolat, care nu are niciun fel de ideal, care nu poate să-și facă un plan. Ei bine, scuturați-vă, iubiţii mei tineri și tinere, scuturaţi-vă de această superficialitate, de această comoditate a vieţii și pătrundeţi în firea voastră lăuntrică[4]. Se subliniază în acest fragment, pe de-o parte, entuziasmul tineresc, dorinţa de cunoaștere și curajul, pe care le asociază cu necesitatea unei conștiinţe responsabile și a unei înţelepciuni mature, care împreună să genereze un itinerariu personal reușit, dar și unul colectiv, deopotrivă, luminos, inspirat din buna tradiţie spirituală a neamului nostru. Fără vreo nuanţă patetică, proprietatea și suveranitatea cuvântului devin evidente din preocuparea responsabilă faţă de buna creștere a tinerei generaţii: „Vi le-am spus cu toată inima mea, din toată credinţa mea, și uneori cu sufletul sângerând”. Înţelegerea nuanţată a vârstei, a generaţiilor, cu problemele, dar și cu oportunităţile specifice, l-a transformat într-un agent veritabil al lucrării profetice a Bisericii, dar şi într-un aliat al tinerilor. Lucrul acesta era vizibil din aderenţa pe care cuvântările sale o aveau în rândul tinerilor, dar și postum, prin prezenţa atât de numeroasă a acestora la catafalcul Mitropolitului în zilele de priveghere sau, mai târziu, în cripta unde-și odihnește somnul. Predicile sale în mediul virtual continuă să fie audiate, postările distribuite și comentariile apreciative să se adauge mereu. Voi reda două dintre comentariile postate de reprezentanţi ai generaţiei tinere: „Îl ador pe părintele Anania. Astăzi am revăzut acest interviu pentru a patra sau a cincea oara deja, de când a fost publicat și încă pot spune că e cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată! Faţa lui luminoasă, zâmbetul sincer și cald… Aș vrea să știe, de unde este, ca oamenii încă îl mai iubesc!” (Comentariu la Emisiunea „Profesioniștii”, cu Eugenia Vodă) Sau: „Nu există personalitate, indiferent de domeniul la care ne-am putea referi, care să fi avut un impact mai mare asupra mea și poate și asupra altora. A fost o mare șansă și o mare fericire să fim contemporani cu un asemenea om. Un mare om. Întâmplarea a făcut să fie un preot, dar cât de mare om! Nu știu dacă există undeva o regulă fixată care să nu îmi dea voie ca un preot, chiar și dacă nu mai este printre noi, să fie duhovnicul meu. Pot spune că Valeriu Anania a devenit duhovnicul meu. El este prezent în fiecare moment și cam tot ce fac, fac în funcţie de ce am putut înţelege și eu din predicile sale. A avut o contribuţie mai mare decât oricine la formarea mea ca și creștin. Așa a fost rânduit, să îl cunosc, niciodată personal și nu cât a fost in viaţă. Ci după aceea. Dar ce fericire să îl cunosc” (Comentariu la Predica „Îngăduinţă și Iertare”, 2009). Se înţelege limpede caracterul calitativ al misiunii sale, în sensul unei continuităţi care îl validează ca om, ca arhiereu, dar mai ales ca predicator misionar între credincioși și între tineri.

Numele său este legat de amvonul Catedralei din Cluj. De aici și sentimentul celor care urcăm în acest loc, pe urmele sale. Aproape instinctiv, înainte de a purcede înspre acest loc, se resimte pregnant și presant un fior, rapid și spontan, pe alocuri însoţit de o teamă puternică, dar și de o emoţie adâncă. Nu lipsește nici sentimentul smereniei, dar totuși, încurajator, acompaniat de o intercesiune roditoare înspre ceea ce ar trebui să fie. Amvonul devine un al doilea altar pentru cuvântul divin primit și de împărtășit, dar și pentru prezenţa „Maestrului cuvântului”, încă atât de vie. Iar pentru un predicator, această prezenţă se resimte ca inspiraţie, ca însoţire, ca pregătire și, mai ales, ca protecţie, într-o veritabilă școală de formare a „transmiţătorilor” logosului dumnezeiesc către lume. Totodată, amvonul devine și topos mistic de întâlnire între cei de dinainte și noi, dar și o validare a unei succesiuni harismatice, în interiorul unei Liturghii a cuvântului perpetue, vii și vivificatoare.

[1] Nicolae Jan, „Păstor de veghe. Elemente de etică socială în predicile Mitropolitului Bartolomeu Anania (1921-2011)”, în Familie, fi lantropie și etică socială, Altarul Reîntregirii, Alba Iulia, 2011, p. 916.

[2] Vasile Nemeș, „Aspecte din activitatea omiletică a Arhiepiscopului Bartolomeu Anania”, în Ș. Iloaie, R. Preda, Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Cluj-Napoca, Renașterea, 2011, p. 149-150.

[3] „La despărţirea de Mitropolitul Bartolomeu”, 31 ianuarie 2011, cf. Nicolae Jan, „Păstor de veghe, p. 929.

[4] 15 august 2000, Nicula, htt ps://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-societate/ libertatea/19880-sfaturi-tineri-bartolomeu-anania, 28 decembrie 2018.

Articol preluat din Revista Renașterea, ianuarie 2019

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Mai multe din Biografii
Sfântul Corbinian din Freising | Ierom. Grigorie Benea

Sfântul Corbinian din Freising | Ierom. Grigorie Benea

Vreme de 1000 de ani, Apusul și Răsăritul au fost unite în aceeași credinţă creștină. Creștini din Spania sau Galia puteau merge în pelerinaj la Locurile Sfinte și să se simtă la fel de acasă într-o biserică greacă sau siriană ca în bisericile din ținuturile lor de...

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Porfirie Casocalivitul obișnuia să sublinieze o condiție importantă pentru a fi sau a deveni ortodox – a avea sufletul poetic. Acest lucru înseamnă a participa la taina creației și a-L vedea în ea pe Dumnezeu ca într-o oglindă. Înseamnă a participa la bucuria...

Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

În viziunea Părintelui Nicolae Steinhardt, crucea și taina care se trăiește și se descoperă în ea reprezintă semnul distinctiv al creștinismului, „puterea” care îl face să existe față în față cu „nebunia” pe care o presupune pentru cei din afară, necredincioși sau...

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut în anul la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon din Bucureşti, într-o familie de evrei. Clasele primare le-a urmat o parte acasă, o parte la Școala Clemenţa. La Liceul „Spiru Haret” a fost singurul dintre cei patru elevi israeliţi...