„Cel ce a împlinit o poruncă să aștepte ispita pentru ea. Căci dragostea față de Hristos se probează prin cele potrivnice.” (Sf. Marcu Ascetul, Despre Legea Duhovnicească, Filocalia 1, § 88)
Unul dintre steagurile arborate de cei ce contestă existența lui Dumnezeu și a proniei divine este și acela că mulți oameni buni suferă, deși sunt inocenți sau împlinesc acte de înaltă probitate morală. Așadar: la ce bun să înfăptuiești binele, să fii corect, mărinimos, să ierți, să fii milostiv, să te căiești pentru mizeriile pe care le-ai făcut? Și mulțimile se grăbesc să aclame, dându-le dreptate și trecând la următoarea pagină, convinse că problema a fost lămurită: Dumnezeu e nedrept, binele nu există decât dacă-l produci singur și-l susții prin dreptatea de tine știută. Prin urmare, suntem autorizați, nu-i așa, să ne facem singuri dreptate!
Pe propria piele știm că rar s-a întâmplat să facem ceva de calitate duhovnicească că îndată s-a și ivit ispita și am dat de pământ cu toată fapta bună. Poate ușor timorați, ne amintim și de momentele când am îndurat ispita. Și, minune: trăirile nu au avut egal, bucuria a fost de nespus, pacea, harică, dragostea, dumnezeiască, recunoștința, cerească.
Bășcălioșii, băiețandrii și fetișcanele cu „școala vieții” vin îndată și ne dau lecții sofisticate, demonstrându-ne, prin exemple generate de propriile abuzuri, că lucrurile stau taman invers. Faci rău, îți este bine. Dai din coate, ajungi în față! Ba-și învață și beizadelele să facă așijderea. Da, calcă peste cadavrele celor ce au căutat virtute, corectitudine, dreptate, egalitate, nediscriminare, respect etc. Deci?! Și te trec sudori reci pe spate și te întrebi ce rost mai are să propovăduiești binele. Atunci te întâlnești cu textul Sfântului Marcu Ascetul, care-ți spune tăios, explicit: „Cel ce a împlinit o poruncă să aștepte ispita pentru ea. Căci dragostea față de Hristos se probează prin cele potrivnice.”
În mintea mea și, poate, în a unora dintre cititori, binele făcut echivala cu o răsplată în aceeași măsură de pozitivă. Or, adesea, am primit exact opusul. Teoretic, de undeva, din adâncul conștiinței, știam că e natural să fie așa. Totuși, speranța era aceea că voi avea liniște și bucurie. Nu intuiam că în bucuria faptei bune, a gestului de mărinimie, a cuvântului de încurajare, a generozității, a umilinței personale se putea ascunde un licăr de mândrie, de slavă deșartă. Testul nu întârzia!
Problema ridicată de Sfântul Marcu e de-o acuitate inevitabilă. Binele făcut nu e direct proporțional cu binele pe care-l aștepți. De ce? Pentru că-l aștepți de la om, pentru că e interesat, pentru că gândul că ești bun te poate pierde, pentru că nu se poate să faci fapta de dragul tău și nu de dragul virtuții. Și peste toate acestea, pentru că diavolul nu va accepta niciodată să ai o victorie duhovnicească fără să te lupte și să încerce să te convingă că „niciun bine nu rămâne nepedepsit”.
În încheiere, înțeleg că „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită de omul rău și de stăpânul său din acea clipă, dar e răsplătită cu preaplin de măsură, dacă îndurăm ispita, de Stăpânul faptelor bune”. De aceea, a face bine nu numai că e indicat, dar e chiar testul nostru de evaluare inițială, formativă și sumativă în achiziția virtuții. Restul sunt vorbe, speculații. Nu poți pretinde că ești smerit, dacă nu accepți să fii contrazis. Nici că ești blând, dacă reacționezi mânios la prima împotrivire. Nici că ești iubitor, dacă la sfârșitul zilei ești încă mânios.
Indiferent de câte ori am căzut testul ispitei, e important să ne ridicăm, să ne dăm curaj, convinși că îl putem trece, și să încercăm din nou. Cea mai mare victorie a răului e atunci când renunțăm la a lupta pentru sufletul nostru. Hristos nu a venit cu promisiuni mieroase și comode, cu o viață lipsită de griji, chiar dacă a susținut și susține prosperitatea, ci a spus clar: „în lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Îndrăzniți, fapta bună nu rămâne nerăsplătită. Să trecem ispita!
