Cel despre care vă invit să aflăm mai multe informații în această ediție, este marele Nicolae Bălcescu. Dânsul a rămas în istorie cu precădere pentru activitatea desfășurată în cadrul revoluției de la 1848 și a monografiei pe care a dedicat-o voievodului Mihai Viteazul, realizatorul Unirii de la 1600. Scurta sa viață, ce s-a desfășurat între 1819 și 1852, conține însă și alte aspecte ce merită cunoscute. La fel ca și posteritatea lui.
S-a născut la București, într-o familie de mici boieri. În epocă, era cunoscut drept fiul pitaruui Barbu și al serdăresei, Zinca Petreasca-Bălcescu. Documentele de epocă sunt nițel contradictorii în ceea ce privește informațiile despre familia lui. Așa se face că, în anumite surse se menționează că ar mai fi avut încă doi frați și două surori, iar în altele, se mai vorbește despre o soră. De asemenea, nu știm de ce a ales să ia numele de familie al mamei sale și să-și lege memoria de localitatea Bălcești, din județul Vâlcea, în care s-a născut aceasta. Tatăl va muri de tânăr, în anul 1824. Acest fapt nu o va împiedica, însă, pe mamă să ofere tânărului Nicolae o educație aleasă. Va ajunge să studieze la Colegiul Sfântul Sava, începând din anul 1832. Va avea aici dascăli de seamă, nume cu rezonanță în cultura română, precum Ion Heliade Rădulescu.
Caracterul său de revoluționar se va vădi încă de pe vremea când era abia în pragul maturității. Intrat în armată la vârsta de 19 ani, va participa, în 1840, alături de mai mulți intelectuali ai vremii, la conspirația Filipescu, fapt ce va face să fie închis vreme de doi ani la Mănăstirea Mărgineni. Abia după plecarea lui Ghica de la tron și venirea lui Bibescu, va fi eliberat, respectiv în 1843.
După eliberare, tânărul Nicolae va călători mult în cele trei țări române și va studia istoria lor. Împreună cu August Treboniu Laurian, va edita o vreme revista Magazin istoric pentru Dacia, începând cu anul 1844.
În 1848, proaspăt întors din Franța, unde se pare că a fost de asemenea implicat în evenimentele cu caracter revoluționar, va avea un rol aparte în evenimentele de la București, din 11 iunie. A fost timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului revoluționar și a susținut partea liberalilor, pledând pentru câteva idei revoluționare în epocă, precum împroprietărirea țăranilor și votul universal. Acest an va fi și cel în care va deveni tată, din relația sa cu Luxița Florescu, și ea fiică de boier, rezultând Bonifaciu.
Întrucât, la trei luni de la izbucnire, autoritățile Otomane vor înăbuși revoluția, va fugi în Transilvania. Spre a nu-și periclita relațiile cu bolnavul Europei, ce se bucura la acea vreme de protectorat englez și spre a nu șubrezi status quo-ul, austriecii, aflați și ei sub avalanșă revoluționară, îl vor expulza. După mai multe călătorii, va ajunge la Pesta, unde va încerca să medieze un acord între revoluționarii ardeleni și cei maghiari. Întrucât cei din urmă și-au încălcat promisiunile, eforturile sale vor fi, însă, zadarnice.
Exilat inițial la Paris, va ajunge în 1852 la Constantinopol și de acolo la Galați. Va încerca, pe aici, bolnav cum era, să pătrundă în Țara Românească, spre a-și vedea mama, și ea bolnavă și în vârstă. Va trebui să plece în Italia, unde clima era mai prielnică sănătății lui. Va muri la Palermo de tuberculoză, în vârstă de 33 de ani. Exilul îi va oferi răgazul să scrie o frumoasă monografie, intitulată Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, descoperită și publicată între 1861 și 1863 de Alexandru Odobescu. Va fi prima monografie dedicată marelui domnitor și va contribui la restituirea imaginii și a rolului lui în discursul istoriografic românesc. Prin tot ceea ce a făcut, Nicolae Bălcescu a lăsat o imagine de neșters în cultura română și a deschis calea înspre ceea ce se va înfăptui ulterior, adică Marea Unire. De aceea, lasă un chip de neșters în istoria acestui popor și merită toată prețuirea noastră.
