Sfântul Vasile cel Mare în faimoasa sa „Omilie către tineri” pune faţă în faţă două metodologii hermeneutice, două lecturi ale realităţii, două căi de cunoaștere, sub chipul albinei și a muștei. Avem de-a face, pe de o parte, cu o perspectivă optimistă, pozitivă și creativă – descrisă de albina care zboară și se așază în locuri curate, pline de culoare și înmiresmate, iar, pe de altă parte, cu o perspectivă pesimistă, negativistă și, pe alocuri, distructivă – redată de mișcarea muștei, în locuri mizere, pământii – subterane, pline de mirosul și paloarea morţii. Cu toate acestea vorbim despre aceeași realitate pe care o numim lume. Care dintre cele două abordări să fie cea autentică? Sau sunt ele stări succesive? Omul, în căutare de o viziune cât mai realistă asupra lumii, pendulează între răspunsuri contradictorii. Cei care sunt negativiști se numesc pe ei înșiși „realiști”, iar pe ceilalţi, „idealiști”, iar cei optimiști se socotesc îndreptăţiţi să fie așa, dar se izolează în conștiinţa lor, în uimire faţă de tainele lumii care li se deschid generos.

Nu este vorba aici doar de un simplu simţ estetic, ci, socotesc, de unul poetic-spiritual, care îl însoţește și-l exprimă pe omul duhovnicesc. Pentru el totul este lumină, culoare, mireasmă și mister. Poezia devine „metodologie” de cunoaștere a sensurilor ascunse ale creaţiei pe modelul „toate erau (sunt) bune foarte” (Facere 1, 31). În această logică, „mens Christi”, omul bun „se încăpăţânează” la nesfârșit să vadă lucrurile bune și frumoase, într-o lectură „filocalică”, pentru că ce stă în inima sa aceea vede/proiectează și în afară. Un astfel de om se făurește după modelul „Idiotului” lui Dostoievski, „un memento Christi”, care se repetă în măsura în care se plasează pe urmele lui Hristos, omul deplin, în mijlocul unei monotone serii umane. Este chipul omului „bun ca pâinea”, „cavaler neînzăuat pe câmpul de luptă”, potrivit expresiei lui Valeriu Cristea[1] și care nu poate înţelege cum cineva nu poate fi fericit, îngenunchiat în rugă și-n uimire în mijlocul lumii lui Dumnezeu frumoase și iubitoare: „Știţi, nu înţeleg cum poate cineva să treacă pe lângă un copac și să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om și să nu fie fericit că-l iubește?… Uitaţi-vă la copii, priviţi aurora – acest dar al Celui de Sus, priviţi iarba cum creste, priviţi ochii care vă admiră și vă iubesc… Treceţi prin fața noastră și iertaţi-ne fericirea”[2]. Este exprimat aici chipul omului de o bunătate genuină care iubește și co-pătimește cu întreaga lume, iubirea și compătimirea devenind și mijlocul „realist” prin care cunoaște lumea și o descrie în consecinţă.

Această atitudine faţă de lume este și semnul limpede care îl „deconspiră” pe omul duhovnicesc ca atare, dar care, după modelul lui Hristos, îi și provoacă pe ceilalţi, dintre cei ce nu-l intuiesc și nu pot accepta o astfel de poziţionare. Bunătatea și dragostea devin impediment, motiv de scandal și neînţelegere împietrită pentru cei care sunt străini de această stare. Se întâmplă un paradox (anticipând starea de după moarte) – dragostea faţă de lumea lui Dumnezeu a unora, cu cât crește, cu atât mai mult irită și îi incită pe cei care nu sunt obișnuiţi cu ea și nu o pot primi. Răspunsul lui Hristos la acuza unora în faţa unei judecăţi de acest gen, depășind „dreptatea” omenească, devine diagnostic pentru o astfel de atitudine: „Au nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun?” (Matei 20, 15) De fapt, întreaga Evanghelie este plină de situaţii și atitudini „scandaloase” și „smintitoare” pe care Hristos le generează sau le dă o orientare specifică. Întreaga sa prospectivă este subordonată scopului pentru care s-a făcut om – „Eu am venit ca oile să aibă viaţă și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel Bun” (Ioan 10, 10-11). Hristos deţine bunătatea nu ca pe o calitate, ci ea exprimă însăși persoana Sa – El este binele însuși. De aceea și tratamenul pe care îl aplică omului reflectă întru totul această bunătate, revelându-l în caracteristicile sale originare. Hristos nu se dezminte – odată ce „toate erau bune foarte” (Facere 1, 31), lumea și omul se desfășoară între această stare originară și cea care va veni, când le va (re)așeza pe toate la loc. De aici și „investiţia” pe care o face cu omul – riscă de la început, chiar și refuzat sau (re)negat, El continuă să-l iubească pe om și să-l însoţească în și spre binele lui veșnic. De aici și reacţia adversă. Pentru cei care nu iubesc, iubirea Lui devine sursă de nefericire și abis de tristeţe. Însă, Hristos nu se schimbă, iubește incorigibil și investește fără măsură. Punctul maxim al acestei atitudini este crucea, îmbrăţișând prin ea lumea întreagă o dată pentru totdeauna, sub chipul iubirii nesfârșite.

Și acum ca și atunci, omul bun este receptat contradictoriu. Prezenţa sa, de departe, aduce după sine un amestec de atitudini – de la respect la defăimare, de la admiraţie la dispreţ, de la fascinaţie la izolare, de la prietenie la manipulare. Însă el rămâne același, ceea ce diferă este capacitatea celorlalţi de a-l intui. Dinspre cei care îl reperează în firea lui, omul bun este o prezenţă admirabilă, benefică, generatoare de viaţă, sursă de inspiraţie, confirmare în adevărul existenţei; însă, pentru cea de-a doua categorie, omul bun nu se ridică la standardele pragmatice ale societăţii, nu se încadrează criteriilor cantitative uzuale și nu se supune principiilor vizibilităţii și extrovertirii comerciale specifice. Nu respectă condiţiile vremii, nu are simţul prilejului, nu „se descurcă”, și, în consecinţă, nu servește prea mult societăţii. Este adevărat, totuși, că nu lipsește o oarecare fascinaţie faţă de unul ca acesta, generată de statutul său de a fi altfel, însă aceasta ocupă un loc de nișă. Într-un cuvânt, este asimilat unui perdant sau, cel puţin, a unui „slabist”, pentru că, potrivit condiţiilor, un astfel de om nu poate rezista până la capăt. E un simplu idealist nerealist. Lumea e o junglă, trebuie să lupţi ca să supravieţuiești, indiferent de mijloace. Doar cei puternici reușesc. Oricum, la un moment dat, un astfel de om va fi îngenunchiat de realitatea dură. Se va transforma într-o victimă, bunătatea sa devenind sursă de vulnerabilitate. Cam așa sună discursul comun al omului pragmatic actual.

Adevăraţii perdanţi, însă, sunt toţi ceilalţi, care, temporar, se cred puternici, fără să intuiască puterea care vine din „vulnerabilitatea” celui bun. Ei caută să se folosească de bunătatea lui pentru împlinirea scopurilor personale, au impresia că pot convinge, înșela sau câștiga, și se socotesc învingători. Însă, dincolo de aceste „câștiguri” temporare, binele nu-i atinge, nu-i afectează, nu-i schimbă. Rămân aceiași, actori în roluri mediocre, doar figuranţii din jurul lor se schimbă sau ei înșiși îi înlocuiesc, ca pe niște haine vechi, folosite, de care se pot lipsi oricând. Prealumescul din ei acoperă scânteia cerescului, dar care se constituie, în cele din urmă, într-un criteriu de judecată finală. Ceea ce rămâne după, aceea îl va defini pe om, pe modelul „omul este ceea ce rămâne după judecată”.

Dincolo de cantitate, care pare să fie criteriu exclusiv în această lume, și întrucâtva, chiar și aparent, pare să susţină biruinţa celor „descurcăreţi”, rămâne calitatea, care depășește vremelnicul și se însoţește cu eternitatea. Omul bun, care crede și se încrede în bunătatea celorlalţi, se naște de sus și se îndreptă spre lumea de sus. Criteriile sale de vieţuire nu se confundă cu cele ale lumii, de aceea, el nu se simte jignit, rănit, doborât sau chiar învins de atitudinile celorlalţi. Mai mult, nici nu îi consideră pe unii ca aceștia în categoriile lor: mincinoși, profitori, șmecheri, răuvoitori sau chiar trădători. Ci îi iubește, așa cum sunt, ca la început, fără refuz, fără schimbare, și până la sfârșit, pentru că în inima lui e loc pentru mulţi, e loc pentru toţi, e tot mai încăpătoare, pentru că iubind, „inima lui se lărgește” necontenit (2 Corinteni 6, 13). Aviz celor care vor un câștig real!

În această lună a Sfântului Apostol Andrei, ne aducem aminte de oamenii buni, care știu să iubească, fără rezerve, cu răbdare și încredere, așteptând, căutând și sperând, ca părinţi buni ce sunt… „Iară Sânt Andrei,/ Sub crucea din tei,/ Schitul din grindei,/ Se ruga mereu,/ La bun Dumnezeu”[3].

[1] Valeriu Cristea, Dictionarul personajelor lui Dostoievski, București, Polirom, 2007, p. 292

[2] F. M. Dostoievski, Idiotul, Cartea a patra.

[3] Colindul Sfântului Andrei

Articol apărut în Revista Renașterea, noiembrie 2019