În cateheza anterioară am observat cât de aproape suntem de Împărăția lui Dumnezeu (Lc.17, 21) motiv pentru care ne rugăm să sosească cât mai repede, iar noi să fim pregătiți pentru aceasta; ne rugăm, de asemenea, ca Voia Domnului să se facă pe pământ așa cum se împlinește și în ceruri,  pentru a ne arăta fii iubitori și recunoscători pentru ce am primit.

În cererea a IV-a cerem: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”.

Dacă până acum ne-am rugat pentru cele duhovnicești, pentru apropierea noastră de Dumnezeu, pentru a fi copii vrednici de cămara Tatălui, pentru a umbla pe cărările Sale, acum se produce o schimbare de sens, dar care nu contravine celor spuse până acum.

Aș dori să ne reamintim împreună de episodul din cartea Facere, când Dumnezeu îl creează pe om, îl pune în grădina Raiului, și îi oferă posibilitatea și dreptul să mănânce din toți pomii, spunându-i: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, cei muri negreșit!” (Fc. 2, 16-17). Acesta este primul text în care se subliniază dreptul omului de a se hrăni, dar, înainte de toate, nevoia de a se hrăni. Desigur, în perioada paradisiacă el are dreptul să mănânce din toți pomii, are binecuvântarea Creatorului, doar dintr-un pom nu poate mânca. Observăm, ca o paranteză, că distincția, alegerea este făcută de Tatăl, care încearcă să-l protejeze pe om de ceea ce l-ar putea vătăma.

Știm ce a făcut Adam și Eva, cunoaștem consecința neascultării și vătămarea firii umane prin gustarea din pomul cunoașterii binelui și răului. În această cheie trebuie să vedem și cererea „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Pâinea este simbol al vieții, ea este aliment esențial, de bază pentru trupul omenesc și avem mare nevoie de ea. Numai că ea trebuie văzută în contextul cererii. În acest sens pr. Alexandru Schmemann subliniază următoarele: „Astfel, hrana a devenit darul vieții, iar viața, o cunoaștere a libertății și a frumuseții spiritului. Hrana se transformă în viață (…). Ceea ce omul mănâncă cu binecuvântări și frică de Dumnezeu se transformă în viață, se preface în energie creatoare. În fapt acesta este motivul pentru care ne rugăm Domnului cu atâta dăruire, ca pâinea pe care o mâncăm să n-o mâncăm cu nevrednicie”[1].

Pe de altă parte, mai putem sesiza un aspect deosebit de important și anume că omul, creștinul, care rostește această cerere, se transpune într-o stare de smerenie. El nu spune: „pâinea pe care eu o muncesc, vreau să o mănânc”, nici: „pâinea pe care o merit, o vreau”, ci, într-o adâncă supunere, spune „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Cu alte cuvinte „Doamne, suntem la dispoziția Ta, Tu ești Atotputernic și în mâna Ta se află toate, mai ales hrana noastră cea de toate zilele”. Aproape inconștient, rostind această rugăciune, ne smerim, recunoaștem autoritatea Bunului Dumnezeu.

După toate cele expuse până acum ar mai rămâne încă un punct ce nu trebuie lăsat de o parte. De ce oare spunem „dă-ne-o nouă astăzi” și nu „dă-ne-o nouă în fiecare zi?”

Pentru a ne răspunde la această întrebare vă invit să ne apropiem, din nou, de Sfintele Scripturi, mai precis de cartea Ieșirea sau Exodul, unde se relatează cum poporul evreu, ieșit din robia egipteană, primea pentru hrană în zilnic mană din ceruri:

„Iar Moise le-a zis: Aceasta e pâine pe care v-o dă Dumnezeu s-o mâncați. 16. Iată ce a poruncit Domnul: Adunați fiecare cât să vă ajungă de mâncat; câte un omer de om, după numărul sufletelor voastre; fiecare câți are în cort, atâtea omere să aducă. (…) Nimeni să nu lase din aceasta pe a doua zi; Dar ei n-au ascultat de Moise, ci unii au lăsat din aceasta pe a doua zi; dar a făcut viermi și s-a stricat. Și s-a mâniat Moise” (Ieșire 16, 16-17; 20-21).

Pâinea venea de la Dumnezeu și nu aveau dreptul să-și facă rezerve de pe o zi pe alta, întrucât aceasta era dovadă de neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar El tocmai credința lor dorea să o întărească, să o maturizeze.

Vedeți, noi creștinii susținem că nu știm nici ziua nici ceasul când va veni Fiul Omului, încercăm să fim pregătiți ca în orice moment să plecăm, suntem siguri doar de clipa pe care o trăim, pe mâine nu știm ce se va întâmpla. Credem că va avea grijă Domnul de noi. În această logică intră și „dă-ne-o nouă astăzi”. Da, astăzi! Pentru că astăzi avem nevoie de ea, acum suntem în viață și o putem consuma și o putem transforma în viață.

În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:

„Uită-mi-te câtă duhovnicie este și în cele trupești! Nu ne-a poruncit să ne rugăm nici pentru averi, nici pentru desfătări, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astăzi, ca să nu ne îngrijim pentru ziua cea de mâine! De aceea a și adăugat: Pâinea cea de toate zilele, adică pâinea care ne trebuie astăzi pentru hrana noastră”[2].

Coroborate, versetul din cartea Ieșirea și cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur lămuresc pe deplin cererea a patra a rugăciunii domnești.

Reținem că pâinea cea de toate zilele e hrana binecuvântată de Dumnezeu și dăruită de El; că această hrană se transformă în viață și că viața e un alt dar pe care Bunul Dumnezeu ni l-a dăruit.

În aceeași ordine de idei, e important să observăm și o altă dimensiune a textului analizat, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o ilustrează astfel:

 „Să ne mulțumim numai cu cele ce susțin, dar nu și cu cele ce îndulcesc viața noastră de aici. Și numai pentru ele să ne rugăm, cum am învățat, lui Dumnezeu, ca să ne putem păzi sufletul nerobit și nimic din cele văzute să nu-l rețină de dragul trupului. Să ne arătăm mâncând pentru a trăi, nu trăind pentru a mânca. Căci primul lucru este propriu firii raționale; al doilea, celei neraționale. Să fim păzitori întocmai ai rugăciunii, arătându-ne prin fapte că îmbrățișăm cu hotărâre o unică și singură viață, pe cea în Duh, și în vederea dobândirii ei o folosim pe cea de față. De dragul aceleia să încuviințăm folosirea acesteia atâta cât să nu renunțăm de a o susține pe aceasta cu pâine și de a păzi vigoarea ei naturală atâta cât să nu fie spre stricăciune. Să nu urmărim ca să trăim, pur și simplu, ci ca să trăim lui Dumnezeu, făcând din trup un înger (vestitor) al sufletului, străbătut de rațiune prin virtuți, iar din suflet un vestitor al lui Dumnezeu prin fixarea în cele bune. Iar această pâine să o mărginim în chip firesc la o singură zi, rușinea de dătătorul rugăciunii oprindu-ne să întindem cererea pentru ea la o a doua zi”[3].

Nu putem încheia fără a ne face un examen de conștiință și fără a recunoaște că niciodată nu ne gândim doar la pâinea pe care Dumnezeu ne-o dă astăzi. Noi gândim în perspectivă, pentru viitor și nici nu e rău, însă gândim egoist și îl excludem pe Dumnezeu ceea ce e cu adevărat rău, având impresia că El e undeva departe. Ne comportăm ca poporul evreu, care, îndată ce Moise a urcat pe munte pentru a primi legile, a căutat să-și fac un zeu căruia să i se închine. Și noi, cum ne îndepărtăm de Dumnezeu cum începem să uităm că avem nevoie să ne îngrijim de ziua pe care o avem înainte în perspectiva celei ce va veni și care va fi veșnică.

În cateheza următoare vom avea în atenție versetul: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Amin!

[1] Alexander Schmemann, Tatăl nostru, traducere din limba engleză de Luminița-Irina Niculescu, Sophia, București, 2010, p. 55.

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, traducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1994, p. 253.

[3] Filocalia sau culegere din scrierile sfinților părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 2 Maxim Mărturisitorul, trad. Dumitru Stăniloae, a III-a, Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 247.