„Ca fiu credincios al Bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-a creat Român; iubirea ce o am faţă de națiunea mea, neîncetat mă face să stărui în faptă pentru ca și după moarte să pot erumpe de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul națiunii mele.”[1]

Aceste cuvinte memorabile au fost rostite de Emanuil Gojdu în anul 1862 cu prilejul aniversării vârstei de 60 de ani, când studenții români de la Pesta au organizat un banchet în cinstea sa, apreciindu-i implicarea fructuoasă în cauza mișcării naționale a românilor din Transilvania și Ungaria, a culturii române și a Bisericii Ortodoxe din Imperiul Austriac.

Cuvintele lui Gojdu constituie una din cele mai profunde și unice mărturii de credință, de atașament față de Biserica Ortodoxă și de dragoste față de națiunea română profesate de un mirean român, om politic și avocat de succes, în modernitate. Mărturia ne reține atenția pentru că știm că nu a fost o simplă declarație de complezență, făcută în fața câtorva studenți exaltați, ci una adânc profetică care s-a împlinit vreme de o jumătate de veac prin fundația care i-a purtat numele și care l-a făcut celebru în istoria și cultura română.

Născut la Oradea în 9/21 februarie 1802, în sânul unei familii aromâne sau macedoromâne cu rădăcini în orașul Moscopole din Macedonia, Emanuil Gojdu a strâns o avere considerabilă în cursul unei cariere avocățești care i-a adus notorietatea în societatea budapestană de la mijlocul secolului al XIX-lea. Presa maghiară și română a vremii oferă mărturii elocvente atât despre rechizitoriile și pledoariile încununate de succes, susținute de Emanuil Gojdu în fața instanțelor de judecată ale Ungariei, cât și despre inatacabilele acte testamentare întocmite de biroul său de avocatură. Investind în clădiri și proprietăți din Budapesta, precum și în sistemul bancar, Emanuil Gojdu a reușit să strângă o avere considerabilă, care i-a permis să se afirme încă din timpul vieții drept un mare mecenat al culturii române din Ungaria. Implicat în politică din perioada pașoptistă, în anul 1861 a devenit prefect al comitatului Caraș și apoi deputat de Tinca în Parlamentul maghiar. Acțiunile sale politice și corespondența sa ni-l descoperă drept un adept al liberalismului, al concordiei și egalei-îndreptățiri între toate etniile din Regatul Ungariei și mai ales între unguri și români, luptând, așa cum însuși afirma, „numai pentru dreptate și libertate”. Cu toate că viziunea sau proiecția sa politică a rămas circumcisă Ungariei și Monarhiei Habsburgice, orizontul său național, cultural și religios i-a cuprins pe toți românii, din Austria, din Principatele Române, din Rusia țaristă și de la sud de Dunăre. Acțiunile sale de sprijinire ale culturii, literaturii și artei românești fiind o dovadă clară în acest sens. Totodată, trebuie subliniat că viziunea sa nu a fost una singulară în epocă, fiind împărtășită de mai mulți cărturari, oameni politici, ierarhi și negustori, cu rădăcini aromâne, răspândiți în întreaga Europă Centrală și de Sud-est, care au constituit o veritabilă rețea comercială și de afaceri foarte extinsă. Fără-ndoială cel mai bun exemplu îl reprezintă mitropolitul Andrei Șaguna, bunul său prieten și rudă mai îndepărtată, care a văzut în Biserica Ortodoxă cadrul instituțional și social propice de exprimare națională românească dincolo de granițele politice, biserica fiind capabilă să coaguleze, să cultive și să protejeze spiritul național, exprimat cu ardoare în cursul secolului XIX.

Căsătorit de două ori, dar rămas fără copii, Emanuil Gojdu a dat o expresie concretă viziunii sale național-culturale românești și eclesiale-ortodoxe în testamentul său, ale cărui dispoziții principale au prevăzut înființarea unei fundații prin care dădea viață cuvintelor rostite în 1862 înaintea studenților români din Pesta, de a „fi pururea în sânul națiunii mele”.

Întocmit în 4 noiembrie 1869, testamentul lui Emanuil Gojdu a prevăzut în prima parte dispozițiile privindu-i propria familie lărgită, urmând ca în partea a doua, cea mai amplă, să trateze chestiunea fundației în termenii următori: „întreagă averea mea, care va rămâne după solvirea datoriilor mele, după solvirea daniilor din punctele 1 şi 4 (referitoare la familie n.n.) și după cheltuielile de înmormântare (…), o las în întregul ei acelei părţi a națiunei române din Ungaria și Transilvania, care se ține de legea răsăriteană ortodoxă. Din lăsământul acesta voiesc să se constituie o fundațiune permanentă, care va purta numele «Fundaţiunea Gozsdu»”.

Același testament prevedea forul administrativ al fundației, modalitatea gestionării banilor, acțiunilor bancare și proprietăților sale, precum și o lungă viziunea asupra modului în care vor fi cheltuite veniturile fundației, obținute din dobânzi și capitalizări, în scopuri de binefacere până în anul 2050! Consider a fi importante de reținut următoarele prevederi testamentare:

„Pentru administrarea fundaţiunei mele, din naţiunea orientală ortodoxă română împuternicesc următoarea reprezentanţă: 1) pe mitropolitul sau arhiepiscopul oriental ortodox român; 2) pe toți episcopii orientali ortodocși români din Ungaria și Transilvania; 3) toți atâți, și afară de aceștia încă trei bărbați laici autoritaitivi, cunoscuți pentru onorabilitatea lor, și pentru trezvia lor împreunat cu sentimente de devotați români orientali ortodocşi, la a căror alegere să aibă vot decisiv soția mea, chiar și dacă s-ar fi măritat, executorii testamentului meu, dacă vor mai fi în viață, asemenea rudeniile mele cari poartă numele Poynár de Király-Darócz din comitatul Bihorului; din aceast familie Poynár, dacă se va afla vreun individ capabil în ea, cel puțin unul să fie ales în reprezentanță. (…)

Din a treia parte a venitului, respectiv a intereselor, plătindu-se un oficial purtătoriu de socoteli, restul sumei să-l împartă reprezentanța fundației ca stipendii acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinși prin purtare bună și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor. La locul acesta se stabileşte ca principiu general: ca stipendiile să se facă după cerințele împrejurărilor locale și după gradele claselor școlare, anume: studenților în țări străine sau în Budapesta, respectiv ascultătorilor de științe mai înalte, să se dea stipendii mai mari decât acelora cari studiară în provincie și respectiv în școli inferioare; stipendiile anuale, destinate celor dintâi, să nu fie mai mari de 500 fl(orini). și mai mici de 300 fl., iar pentru cei din urmă să nu fie mai mari ca 300 fl.”

Cunoscând foarte bine slăbiciunile omenești și repeziciunea cu care uneori oamenii uită binefacerile, în ultimele fraze ale testamentului Emanuil Gojdu a notat: „Pentru ca dispozițiunile acestea testamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toți anii în toate bisericile parohiale române răsăritene, la 9 februarie, călendarul vechi, ca în ziua nașterii mele. Cu aceasta închei ceea ce mai am încă la inimă.

Dumnezeu cu voi, iubită patrie și națiune, iubită soție și neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiţi amici!”[2]

Familia lui Gojdu, prietenii, autoritățile laice și bisericești au respectat în literă și în spirit testamentul marelui avocat român din Budapesta, mitropolitul Andrei Șaguna dând dispoziție ca în ziua de 3 februarie a fiecărui an, data trecerii lui Gojdu în eternitate, acesta să fie pomenit prin slujbele îndătinate în toate bisericile ortodoxe românești ale Mitropoliei românilor ortodocși din Transilvania și Ungaria. Cu toate că o dată cu instalarea comunismului în țara noastră porunca lui Șaguna nu a mai fost respectată, această pioasă tradiție a fost și este împlinită cu sfințenie de comunitatea românească ortodoxă din capitala Ungariei, membrii acesteia adunându-se anual în jurul mormântului său din cimitirul Kerepesi din Budapesta și săvârșindu-i sluja parastasului.

Luând ființă prin testament imediat după moartea întemeietorului, „Fundația Gojdu” a desfășurat o activitate de mecenat cultural, unică ca dimensiune pentru istoria și cultura română de dinaintea Primului Război Mondial. Astfel din „Analele Fundației Gojdu” rezultă că între anii 1871 și 1918 au beneficiat de burse de studiu 3327 de studenți români ortodocși, alți 928 primind ajutoare ocazionale în vedere susținerii examenelor de diplomă și doctorat, valoarea burselor ridicându-se la 1.144.378 florini și 1.577.348 coroane[3]. Dacă ținem cont de valoarea de schimb a monedei austro-ungare în pragul Primului Război Mondial cu dolarul american (1 dolar = 5 coroane în 1914), observăm că fundația Gojdu acordase, în cei cincizeci de ani de funcționare neîntreruptă, burse în valoare de aproximativ  500.000 de dolari!

Fundația Gojdu l-a propulsat pe fondatorul ei în rândul celor mai mari filantropi ai Europei Central-Orientale de la începutul secolului XX, contribuția acesteia la progresul culturii, artei și științei române fiind una majoră. Totodată, ținând cont de faptul că în pleiada celor peste 3000 de stipendiați ai fundației se numără o bună parte a făuritorilor Marii Uniri din 1918, lui Emanuil Gojdu trebuie să i se recunoască meritul punerii unei pietre fundamentale la baza statului român modern.

Acum, când s-au împlinit o sută cincizeci de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Emanuil Gojdu să ne aducem aminte de el cu recunoștință, să-l pomenim cu solemnitatea cuvenită, să-i evocăm laudativ personalitatea și testamentul și să-l rugăm pe atotputernicul Dumnezeu să-i așeze sufletul nobil în ceata sfinților! 

[1] Concordia, Nr. 52, Pesta, 1862, p. 208.

[2] Maria Berényi, Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu (1802-1870), Giula, 2002, pp. 210-216. Carte accesibilă gratuit în format electronic pe adresa: http://mariaberenyi.hu/Gojdu.pdf, accesat 4 februarie 2020.

[3] Ibidem, p. 146.

Share This