Viața creștină începe prin Taina Sfântului Botez și are ca țintă unirea omului cu Dumnezeu. Acest scop corespunde cu desăvârșirea personală a fiecăruia prin punerea în lucrare a darurilor primite la Botez. Viața creștină se prezintă, astfel, ca un efort permanent al voinței și libertății omului, susținut de harul lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul afirmă în acest sens: „Sfântul Botez este desăvârșit, dar nu desăvârșește pe cel ce nu împlinește poruncile”[1]. Mântuirea și desăvârșirea omului în creștinism este, așadar, o conlucrare cu Dumnezeu, o sinergie. Toată viața, creștinul se va strădui să trăiască bineplăcut lui Dumnezeu, privind spre El și făcând totul să-L dobândească și să se unească cu El. Mediul în care se desfășoară această lucrare este Biserica. De aceea, printre responsabilitățile misionare ale Bisericii se numără și grija ei de a impulsiona pe creștinii care zac în indiferentism și lâncezeală și de a le oferi mijloace de întoarcere la credință și creștere duhovnicească.
Începutul întoarcerii la credință și la viața cea adevărată trăită în Hristos și în Biserică se face prin pocăință și spovedanie. Fiindcă numărul celor care păstrează darurile duhovnicești dobândite prin Botez este foarte mic, „pocăința a devenit pentru noi singurul izvor al adevăratei vieți creștine”[2]. Deoarece păcatul întrerupe comuniunea cu Dumnezeu, omul este deconectat de la Izvorul Vieții celei adevărate, pocăința și spovedania rămân singura șansă de întoarcere. Pocăința și spovedania sunt vitale în refacerea comuniunii întrerupte de păcat. Păcatul înseamnă moarte, pocăința și spovedania aduc înviere și viață. Dacă prin păcat omul cade din har, devine membru bolnav al Bisericii sau chiar întrerupe comuniunea cu Biserica, potrivit gravității păcatului, prin pocăință și spovedanie păcatele sunt iertate, iar omul se împacă cu Biserica, reface comuniunea vie cu Hristos, dar și cu celelalte mădulare ale Bisericii. Numai astfel poate progresa duhovnicește.
Din nefericire, în zilele noastre, întâlnim și creștini – iar numărul lor este însemnat –, care se spovedesc doar foarte rar: o dată pe an, o dată la mai mulți ani sau chiar o dată în viață. Lor le putem adresa următoarea întrebare: Dacă în societatea actuală nu-ți permiți a umbla cu haine rupte sau murdare și a te purta nespălat, iar pentru aceasta apelezi la mijloacele de igienă atât de obișnuite încât nici nu ți-ai putea închipui viața fără ele și porți o grijă chiar excesivă față de trup prin baie, îmbrăcăminte sau hrană, de ce nu faci același lucru și cu sufletul tău, apelând la igiena sufletului îmbâcsit de duhoarea păcatului, prin spovedanie? Răspunsul cel mai frecvent la această întrebare este ignoranța, delăsarea sau nepăsarea. Suntem uneori mult mai ignoranți și nepăsători față de sufletul nostru decât față de trup. Această stare, dacă este prelungită prea mult, duce la nesimțire duhovnicească și la moarte spirituală, care se va încheia tragic cu moartea veșnică. Pentru cel nesimțitor, starea în care a ajuns este normalitatea vieții. Nu simte nevoia și nici nu face nimic pentru a schimba ceva. De aceea, cu cât este amânată pocăința și spovedania mai mult, cu atât va fi mai greu de făcut mai târziu.
Chemarea lui Hristos din Evanghelie este valabilă fiecărui suflet. Hristos strigă: „Pocăiți-vă căci s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Mt 4, 17). Auzind chemarea grăbește-te să dai răspunsul cuvenit. Pentru pocăință nu există un timp anume. O poți face oricând și oriunde. Iar Spovedania ca Taină este prezentă și lucrătoare în Biserică. Poți apela la ea ori de câte ori e nevoie. Dacă ai căzut, ridică-te! Dacă ai căzut din nou, ridică-te din nou, învață Sfinții Părinți. Nu trebuie așteptat nici Postul Mare și nici anii bătrâneții sau sfârșitul vieții, pentru că ar putea fi prea târziu, pierzând ultima șansă. Ci de câte ori simți povara păcatului și a îndepărtării de Dumnezeu, aleargă la scaunul de spovedanie pentru iertare și împăcare. Aceasta va fi întotdeauna un bun prilej de a pune început alergării spre ținta propusă prin Botez.
[1] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, în Filocalia, vol. 1, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 331.
[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Bunavestire, Bacău, 1999, p. 94.
Articol preluat din Revista Renașterea, iulie 2014
