Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

de | ian. 8, 2022 | Episcopul Benedict - Articole

Înfricoșător lucru este să stai în preajma lui Dumnezeu. Așa ne spune Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31). Iar biografia Proorocului Moise ne-o dovedește cu prisosință. Schimbările în viața sa sunt atât de evidente și atât de radicale încât îi oferă personalității sale un caracter excepțional.

Viața sa începe în exil, în țara Egiptului, salvat de la moarte prin mâna fiicei lui Faraon. Încă de aici se întrevede chemarea specială pe care i-o va face Dumnezeu. Cu toate că se naște în străinătate, se simte una cu poporul său, cu istoria acestuia și, mai ales, parte din Legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu el. Intervenția în favoarea celui de un sânge cu el îi determină fuga în pământul Madian, unde își ia de soție pe Semfora, din casa preotului Ietro. Aici se derulează „momentul 0” și punctul de plecare unde se întâmplă chemarea lui Dumnezeu. Nici timpul și nici locul nu par să indice un astfel de eveniment. Statutul său nu îl recomanda pentru o misiune specială și nici pentru o experiență spirituală de excepție. Era un fugar în acest pământ. Iar pentru fapta săvârșită, slujea în casa socrului său, ca un străin ce era, în ascultare necondiționată. Această stare nu se înscrie în mentalitatea omului obișnuit drept o posibilă condiție pentru o carieră fulminantă. Însă, făcând comparație sau privind în oglindă, se potrivește bine cu condițiile prezente în „lista” care stă la baza „recrutării” celor aleși de către Dumnezeu Însuși. Ce-i drept, acestea, pentru om, pot să (a)pară surprinzătoare, neexplicabile, imprevizibile și de neînțeles. Un trăitor în deșert, el însuși cu un mare pustiu înlăuntrul său și, în plus, fără perspective. În plus, datorită stării sale sociale și financiare, mai era și plin de neîncredere, ba chiar cuprins de frică. Nu avea competențe de comunicare deosebite, era gângav, și nici nu dovedise vreo capacitate specială de a conduce. Se indică aici, de la un capăt la altul, întrebarea fondatoare – „De ce? De ce eu?”, care-l așează pe om în experiența lui paradoxală – vulnerabilitatea omenească în fața harului și darului mare al lui Dumnezeu.

Atunci și acolo, când se aștepta cel mai puțin, intervine chemarea dumnezeiască, deodată cu descoperirea, care să o întărească. Îl avea în față pe „Dumnezeul părinților săi”, dovadă că ceva extrem de important era prezent în personalitatea lui – fidelitatea de credință. Extins și transpus în viața duhovnicească, acest început exprimă timpul și spațiul în care se întâmplă chemarea – Dumnezeu lucrează în pustiu, adică atunci când nu sunt multe elementele omenești cu care ai putea să ieși în față, să construiești, când nu există încredere prea multă în sine, în propriile puteri și resurse, când nu este previzibilă o ascensiune planificată. Harul se ivește ca „pe cele neputincioase să le vindece și pe cele cu lipsă să le plinească” (Rugăciune la hirotonie), să le crească și să le arate întru măreția slavei dumnezeiești. Se regăsește aici paradoxul fiecărei chemări – „Cum va fi mie aceasta?”/ „De ce eu?”, urmată de „Fie mie după cuvântul Tău!”/ „Dacă asta este voia Ta, atunci așa să fie”. La Dumnezeu nu se vine cu un proiect de carieră, ci cu smerenia inimii însoțită de încredere totală în ceea ce Dumnezeu poate să facă. În aceasta se vede măreția lui Dumnezeu că din nimicul omului poate să construiască atât de mult. De fapt, nimicul (smereniei) este materia primă pentru crearea sau recrearea lumii și a omului din mâna lui Dumnezeu. Moise își trăiește nimicul și acesta devine sursă pentru o viață în preajma lui Dumnezeu.

Chemarea este însoțită de o descoperire, deși nu totală. Dumnezeu se arată în rugul ce ardea și nu se mistuia (Ieșire 3). Dumnezeu este lumină. Era prima etapă a apropierii de Dumnezeu, descrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa în termenii unei cunoașteri raționale, ca întoarcere către adevăr de la înțelesurile false ale lumii cu privire la Dumnezeu. Această stare este însoțită, în termenii Teologiei ascetice, de o dublă lucrare – activă, curățirea de păcate și restaurarea chipului lui Dumnezeu din om, și contemplativă, recunoașterea lui Dumnezeu ca singur „obiect” și „subiect” al iubirii sufletului, sensul și conținutul întregii vieți.

După acest moment, Moise intră în „școala lui Dumnezeu” și devine lider al poporului său aflat în robie. În termeni moderni, leadership-ul lui Moise poate fi descris în cinci mari principii, care pot să stea la baza identificării unei paradigme pentru mai târziu: totul pornește de la apropierea de poporul său, pentru care mijlocește, intervine și-și asumă riscuri; în al doilea rând, Moise era un om printre și pentru oameni, îi învăța și era prezent în mijlocul lor, ca unul dintre ei, era un om al poporului; în al treilea rând, își exprima limpede convingerile și principiile sale, nu se comporta conjunctural, nu căuta să intre în grații, nu se sfia să spună pe de-a dreptul adevărul, nu se temea de repercusiunile unei astfel de abordări; în al patrulea rând, atribuia sarcini potrivit competențelor celor din jurul său și delega atribuții în funcție de acestea; în cele din urmă, își cunoștea și-și recunoștea limitele, se sfătuia și accepta fără rezerve critica constructivă.

Ascultarea față de chemare îl face mare înaintea lui Dumnezeu. El este cel care primește Legea și tot el este cel care stă la baza cultului mozaic. Dar este și model pentru experiențele mistice. Voi cita un fragment dintr-o stihiră ce însoțește vecernia sărbătorii proorocului din ziua de 4 septembrie: „În vifor și în nor, pe cât a fost cu putință, a văzut Moise pe Cel fără de trup și fără de materie. Și, luminându-și fața prin dumnezeiasca slavă, s-a arătat dătător de Lege lui Israel celui trupesc…[1] Rezultatul unei astfel de experiențe este transformarea sa într-un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru poporul său, icoană profetică a lui Hristos. Nu se ferește de căderea lui, nu se înfricoșează de pedeapsa pe care ar putea-o primi, ci se așează printr-o bună îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, coerent cu dragostea față de popor și, în același timp,cu misiunea dată lui de Dumnezeu: „O, Doamne, poporul acesta a săvârşit păcat mare, făcându-şi dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (Ieșire 32, 31-32). Se revelează aici maiestuos chipul liderului, care se pune garanție și se face răscumpărare pentru poporul pe care-l reprezintă și-l conduce. Icoana liderului este desăvârșită, mai ales dacă ne gândim la faptul că acesta a condus poporul către un Pământ al Făgăduinței, măcar că el știa că nu va intra niciodată în el, ci va fi doar a celor care vor supraviețui după el.

Experiența sa mistică se continuă și evoluează în alte două etape: vederea în nor, stare care exprimă perioada în care omul învață zădărnicia lucrurilor create și, totuși, oferind o înțelegere pozitivă a acestei căi, ca manifestare a slavei lui Dumnezeu peste tot în creație. Sfântul Grigorie vorbește aici despre contemplarea adevăratei realități în cele văzute; și în întuneric, cea de-a treia stare, care-l conduce pe om la conștiința că Dumnezeu nu poate fi cunoscut deplin niciodată. Și tocmai de aici și dorința de a-I vedea „fața”, adică sufletul tinde în mod continuu spre El, ca un fierbinte îndrăgostit. Înțelegem de aici caracterul inepuizabil al experienței și imposibilitatea realizării oricărei sațietăți, aici pe pământ sau sus în cer.

Extinzând în planul experienței mistice afirmăm că biografia Proorocului Moise exprimă un drum cu valoare paradigmatică. Totul începe de la simțirea nimicului, stare necesară pentru a fi plăsmuit din nou de „mâinile lui Dumnezeu”. Omul este invitat în acest moment să se așeze pe un drum ofertant, însă nesigur, provocator, dar și periculos, tentant, însă și neliniștitor. Se lasă în voia lui Dumnezeu și El este Cel care face transformări minunate cu acesta. I se arată treptat și-l reconfigurează în consecință. Și deodată cu aceste revelații, omul se angrenează și se antrenează (a se vedea termenul „asceză”) în lucrarea de curățire a trupului și a minții, pentru ca să participe la darul „cunoștinței de Dumnezeu” cât mai depline în veacul de acum, dar și în cel viitor. Și lucrul acesta se întâmplă în mijlocul unei comunități de credință și de neam, cu istoria lui trecută, dar și viitoare, peregrin către cele ce vor veni.

Sintetizând, în cele din urmă voi evidenția un set de cuvinte care să exprime biografia lui Moise, primul numit „văzător de Dumnezeu”, dar și a omului duhovnicesc, pentru care acesta devine paradigmă: smerenie, ca topos al oricărei chemări, în tandem cu încrederea în Cel care pe cele nebăgate în seamă, de jos, cele simple, le transformă în lucrări proprii Împărăției; fidelitate în slavă și-n ocară față de „Dumnezeul părinților”, față de Cel care El însuși este mai întâi credincios Legământului pe care l-a încheiat cu omul; o permanentă lucrare ascetică a trupului și a minții, într-o așteptare trează și intensă a întâlnirii cu Dumnezeu în viața concretă; și, în cele din urmă, coerența cu neamul din care face parte, stând cu și pentru el înaintea lui Dumnezeu în mijlocire neîntreruptă. Prelungirea sinaxarului său în viața Bisericii se poate exprima ca dor, ca strigăt, ca rugăciune, făcută cu bună îndrăznire a dragostei și din suflet curat către Dumnezeu: „De mă cunoști pe mine mai mult decât pe toți, arată-Te mie de față[2].

 

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


[1] Mineiul pe septembrie, București, EIBMBOR, 2015, p. 75.

[2] Mineiul pe septembrie, p. 81.

Ultimele articole

Agenda ierarhilor în Duminica a 5-a după Paști

Agenda ierarhilor în Duminica a 5-a după Paști

În Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei), 22 mai 2022, ierarhii din Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului vor sluji după următorul program: Înaltpreasfințitul Părinte ANDREI, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului,...

Avem nevoie de bucurie

Avem nevoie de bucurie

Unul din roadele Duhului Sfânt este bucuria. În lista pe care ne-o oferă Sfântul Apostol Pavel, bucuria apare imediat după dragoste, ocupând locul al doilea în succesiunea acestora: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,...

Învierea ca întâlnire

Învierea ca întâlnire

Timpul dintre moartea Domnului și zorii Paștelui marca, în cel mai înalt grad dintotdeauna, părăsirea și despărțirea. A lui Dumnezeu și de Dumnezeu, dar și a unora de alții. Viața părea să fie înghițită de pierire și, deodată cu ea, orice nădejde și orice sens al...

Cuvântul Evangheliei și glasul episcopului

Cuvântul Evangheliei și glasul episcopului

O sută de ani de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania Nu m-am dumirit multă vreme să aștern pe hârtie vreun cuvânt despre Mitropolitul Bartolomeu din mai multe motive. Poate dintr-o ușoară teamă de a nu scrie ceva banal, de a nu greși, sau de a nu schilodi o...

Concluzie, sau cum copiii devin părinți

Concluzie, sau cum copiii devin părinți

Socotesc că există două finaluri care se desfășoară în paralel sau chiar se suprapun în parabola fiului risipitor. Cel dintâi, mai evident și mai specific, se derulează la nivel de fapte și atitudini posibile. Este vorba de șansa fiului cel mare, resentimentar și...