Chemarea Domnului

de | ian. 9, 2023

Personalitatea Sfântului Ioan Botezătorul este una de excepție. Deopotrivă înfricoșează, surprinde, impresionează sau chiar fascinează. Se plasează într-o permanentă stare de graniță – între vechi și nou, între acum și mâine, între Lege și har, între justiție și milă, între literă și duh, între pământ și Împărăție, între teluric și ceresc. Se încadrează categoriei celor năvalnici, oameni de munte, care înțeleg viața și se plasează în ea în termenii unei intensități maxime, fără jumătăți de măsură, fără compromisuri, cu maximă seriozitate și sobrietate, în felul acesta celebrând-o în toată concretețea și semnificația ei. Iar modul în care se apropie de misiunea lui încredințată reflectă această înțelegere serioasă și iminentă asupra timpului ca șansă de a face lucrurile în termenii excelenței, având o permanentă trezvie necesară pentru a intui prilejul, în așa fel încât să nu se piardă momentul neîndeplinindu-și misiunea. Fiecare moment, de fapt, este purtător de semnificații și de șanse. De aceea, inițiativele și lucrările sale, în consecință, sunt însoțite de buna îndrăznire, care îl scoate din banal și mediocritate și-i dă acea zvâcnire lăuntrică ce-l face să se dedice mult, să manifeste determinare în ce are de făcut și să nu se teamă de posibile reacții neprevăzute.

Sfântul Ioan Botezătorul este „portavoce a Cuvântului” (Matei 3,3) și Cuvântul se încrede în el. De aceea, cuvintele pe care acesta le rostește, vii și în tonul cel mai grav, generat de seriozitate, iminență  și imediatețe, sunt relevatoare de Cuvânt și pregătitoare pentru venirea Cuvântului. Dar este și „prietenul Mirelui”, care își înțelege locul și se bucură de participarea la nunta Cuvântului, scoțându-l în evidență, cum era și firesc: „El să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30), odată ce nunta este organizată. Cred că Domnul l-a iubit mai ales pentru acest lucru – seriozitatea și intensitatea cu care a privit viața, peste care se suprapunea o misiune atât de însemnată. L-a iubit pe Hristos, Cuvântul și Mirele, lucru revelat și reflectat în comportamentul său fidel, total și definitiv, dar i-a iubit și pe cei din jurul său, și de aici exprimarea directă, ba chiar dură, în propovăduirea sa, ca unul, poate singurul, care înțelegerea ce avea să se întâmple, ce urma să vină și șansa pe care oricine putea să o aibă, de vreme ce vestea cea bună avea caracter universal: „toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Luca 3, 6).

Dincolo de misiunea sa personală, Sfântul Ioan Botezătorul se descoperă și sub chipul unei paradigme a chemării care vine din partea lui Dumnezeu către om și provocarea pe care i-o face acestuia. În termeni evanghelici, se exprimă interogativ sub acest chip: „Ioan, însă, Îl oprea zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și tu vii la mine?” (Matei 3, 14) Ai impresia că se schimbă rolurile, de vreme ce botezul s-ar fi cuvenit omului, în desfășurarea și semnificația lui penitențială și purificatoare, pe care o prevedea ritualul botezului lui Ioan. În vocabular imnografic, același comportament surprinzător al Domnului este exprimat într-un ton și mai grav: „Strigat-a și a zis lutul către Ziditorul: pentru ce-mi poruncești fapte mai presus de mine? Eu am trebuință de botezul tău[1]. Răspunsul în ambele formulări face apel la împlinirea dreptății. Iar noi știm că dreptatea lui Dumnezeu în înțeles biblic face trimitere la ascultarea față de voia dumnezeiască. Aici este sfârșitul oricărei neliniști, temeri sau neîncrederi în ce ai de făcut. Răspunsul subînțeles este cel rostit în vechime de Avraam, Iacob, Moise, David, Isaia, în rânduiala cea veche, sau Anania, în Noul Legământ – „Iată-mă, Doamne!”(Facere 22, 11; 46, 2; Ieșire 3,4; 1 Regi 3,4; 2 Regi 15, 26; Isaia 6, 8; Fapte 9, 10). Și adaug, „Fă cu mine semn spre bine[2]. Chiar dacă nu sunt eu cel mai bun, ba chiar mic între frații mei (Psalmul 151,1), dacă Tu binevoiești întru mine, atunci fie voia Ta. Acesta poate fi un dialog imaginar în fața unei chemări absolut surprinzătoare, care te depășește și pe care o simți la nivelul unei hiperbole, dincolo de orice putere de înțelegere, cu atât mai mult de acceptare.

Frumusețea unei astfel de chemări pe care o poate primi omul, în cadrul paradigmatic la care m-am referit mai sus, crește în consistență și impresionează mai ales dacă o înțelegem într-un raport invers proporțional – cu cât mai mare și mai înaltă chemarea, cu atât mai adânc și pregnant sentimentul micimii celui care se vede chemat să își asume rolul de protagonist. Iar gestul ulterior, de altfel unic în interiorul acestei „dreptăți a lui Dumnezeu”, este unul de adâncă smerenie, în care, deși conștient de micimea și inconsistența personalității tale, să poți primi și accepta o misiune ce întrece orice targeturi personale, ba chiar orice visuri, pe care în inconștiența ta, s-ar fi putut să le ai. Smerenia despre care vorbim presupune să te lași completamente în mâinile Celui care te cheamă, fără să ai vreun „program de guvernare”, fără vreo fișă de lucru prestabilită de tine sau de alții, însă, cu o singură condiție, să îți menții urechea atentă și disponibilă, în așa fel încât să audă toate sunetele, mai ales pe cele suave și discrete, ba uneori chiar greu sesizabile, în toată armonia lucrării pe care acestea o presupun. Și acest lucru tocmai pentru ca starea de încordare, pe care o numim trezvie sau vigilență, să nu scadă nici o clipă și să nu se piardă nici un detaliu. Ca să fii portavocea Domnului este nevoie de grijă, disponibilitate, sinceritate, fidelitate și foarte multă smerenie, arătând neîntrerupt „înspre El”, iar tu ascunzându-te în spate ca unul care se bucură de privilegiul de a sta în spatele Mirelui la nunta Lui, la bucuria întâlnirii cu nuntașii așteptați cu dor mult de către El.

Așadar, Dumnezeu îl cinstește și-l provoacă pe om la lucruri mari, care depășesc spațiul său de așteptări, și afirmăm lucrul acesta atât la general, în lucrarea mântuirii pe care Dumnezeu o face cu noi, cât și cu aplicare particulară, în ceea ce Dumnezeu ne dorește să fim. Dacă suntem chemați înspre ceva deosebit, nu înseamnă că am fi mari, sau, oricum, mai mari decât alții, mai înțelepți, mai buni, mai speciali decât aceștia, ci doar că așa a binevoit Domnul, pe modelul Proorocului David – „Eram mic între frații mei… Frații mei erau mari și buni, însă nu a binevoit Domnul întru ei” (Psalmul 151, 1, 5). Este actul de „dreptate a lui Dumnezeu”, așa cum se vede în cazul Sfântului Ioan Botezătorul, descris în termenii voinței lui Dumnezeu. Această înțelegere, pe oricare dintre cei chemați, îl face să se așeze într-o smerenie care aduce multă odihnă și să se plaseze într-o relație firească cu cei din jurul său, într-o permanentă stare de mulțumire și dependență necesară de Cel care l-a chemat, pe modelul – „Vremea este ca Domnul să lucreze!” (Psalmul 118, 126)

Voi fi în stare de fapte mai presus de mine?”, era întrebarea Sfântului Ioan Botezătorul. Singur/ singuri, cu siguranță nu, însă dacă Domnul binevoiește întru mine/ noi, atunci DA. Sentimentul care ne cuprinde în fața unei astfel de chemări este deopotrivă marcat de cutremur, neliniște, dar și bucurie și recunoștință. Avem în față un Dumnezeu, în splendoarea epifaniei Sale, care primește cele ale noastre pentru ca noi să ne bucurăm de cele ale Lui. Ne apropiem de taina care se lucrează cu noi zicând în termeni doxologici: „Făcătorule de bine, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ție”.

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


[1] Mineiul pe Ianuarie, București, IBMBOR, 2010, p. 128.

[2] Rugăciunea întâi de la Vecernie, Liturghier, București, IBMBOR, 2012, p. 35.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Nevoia de disciplină

Nevoia de disciplină

Multe lucruri este nevoie a le învăța în tinerețe. Pentru că, precum se stabilesc în această etapă, așa se vor dezvolta ulterior, generând o perspectivă specifică și condiționând o anumită arhitectură a vieții. De aceea, în pedagogie se insistă mult pe perioada de...

Un cuvânt de suflet, la ceas aniversar

Un cuvânt de suflet, la ceas aniversar

Soroacele importante din viața noastră se cer a fi însoțite de popasuri tihnite, în care să privim retrospectiv cu mulțumire și recunoștință către succesiunea de proiecte realizate, la situațiile grele depășite, dar, mai ales, înspre oamenii pe care Dumnezeu i-a scos...

Lăsați Crăciunul să intre în casă?

Lăsați Crăciunul să intre în casă?

Colindătorii de pe Valea Someșului, ajungând în curtea gazdei îi adresează această întrebare: „Lăsați Crăciunul să intre în casă?” În felul acesta, ei așteaptă un răspuns care să le permită să înainteze și să intre în gospodăria celui colindat, aducându-L deodată cu...

Nevoia de smerenie

Nevoia de smerenie

Există două situații ușor verificabile când vine vorba despre smerenie în spațiul social, pe care le-aș asocia, cea dintâi celor credincioși, iar cea de-a doua celor cu mentalități seculare. În primul caz, smerenia este una dintre cele mai vehiculate lucrări ascetice...

Nevoia de cunoaștere de sine

Nevoia de cunoaștere de sine

Sfântul Isaac Sirul, așa cum se poate observa la o simplă lectură, abordează în scrierile sale dintre cele mai variate teme. Uneori cititorul poate să aibă impresia că aproape nu există vreun subiect pe care să nu-l fi atins, măcar și în trecere. De la cele mai simple...