Credinţa este un dar, o putere și un far călăuzitor, dar este și o căutare permanentă. Ceea ce înseamnă că are un dublu caracter, pe de o parte, este ceva stabil, fix și sigur, iar, pe de altă parte, are o înfăţișare mișcătoare, în sensul unei neliniști, cercetări sau chiar provocări. Cele două forme îl exprimă pe om ca fiinţă căutătoare, mișcătoare, și, până la urmă, vie. Pe aceeași linie, credinţa este o constantă a vieţii, în general, și a celei religioase, în special, fără de care nu se poate înţelege existenţa omului. Nu se referă doar la segmente din viaţa lui, ci se asociază permanent itinerariului său personal și îl exprimă în conţinutul vieţii sale. Se unește cu viaţa pe principiul „credinţa noastră este viaţa noastră”.
Pentru Protoiereul Alexie Toth, credinţa a fost un dar și o luminoasă căutare. Parcursul său biografic l-aș asocia cu o căutare a credinţei, a ortodoxiei, în fireasca sa așezare, ca expresie a vieţii care-l reflectă și-l reprezintă pe om în forma lui originară, în planul lui Dumnezeu și în „destinul” pe care i l-a oferit. Drumul către ortodoxie și trăirea credinţei se suprapun cu viaţa sa în formă misionară. Când îl găsești pe Dumnezeu de aproape, inima se aprinde, pe modelul întâlnirii tainice a Apostolului Filip cu Domnul sau a celor doi ucenici în drum spre Emaus. Iar focul lăuntric îi aprinde și pe ceilalţi, întâlnirea personală generând o evanghelie pentru contemporani, în sensul etimologic al cuvântului ca veste bună. Chemarea „Vino și vezi” devine cuvânt plin de „Duh și de viaţă” și totodată chemare irezistibilă pentru mulţi dintre cei care se găsesc fie la răspântii, fie într-o siguranţă moartă, fie pe drumuri lăturalnice. Direcţia este de acum clară – ortodoxia credinţei și a vieţii.
Părintele Alexie Toth exprimă această călătorie personală în termeni limpezi: „M-am hotărât să fac ceva ce purtasem vreme îndelungată în inima mea: adică să devin ortodox. Dar cum se putea săvârși aceasta? Trebuia să fiu foarte prudent. Nefericita Uniaţie, izvorul declinului nostru şi al tuturor relelor, se înfiripase printre oamenii noştri de prea mult timp. Purtasem deja acel jug pe umerii noștri timp de 250 de ani. M-am rugat fierbinte lui Dumnezeu să-mi dea putere să limpezesc toate aceste lucruri parohienilor mei lipsiţi de lumină”[1].
Părintele Alexie Toth se naște în ziua de 18 martie 1854 în satul Kobylnice, în apropiere de Epeyis, Ungaria (Slovacia de azi), într-o familie sacerdotală greco-catolică, preotul George și preoteasa Cecilia Toth, alături de alţi doi fraţi, Nicolae, cel care va deveni episcop, și o soră Iuliana, mama memorandistului de mai târziu Vasile Lucaciu. Primește o educaţie teologică serioasă în școli latine sau bizantine ce culminează cu doctoratul în Teologie la Universitatea din Preșov. Se căsătorește cu Rozalia Mihalici în 1878 și în același an va fi hirotonit preot de către fratele său, Episcopul Nicolae Toth din Eparhia de Preșov. Doi ani slujește ca preot paroh în această eparhie, apoi este numit cancelar eparhial. La scurt timp, atât soţia, cât și unicul său copil, trec la Domnul. În 1881 devine director al seminarului Teologic din Preșov, predând Dreptul Canonic și Istoria Bisericii pe o durată de opt ani. Era un dascăl educat, cunoscând limbile rusă, maghiară, germană, engleză și latină.
O nouă etapă în viaţa sa se deschide în 1889, când ajunge în Statele Unite ale Americii ca misionar pentru creștinii imigranţi proveniţi din zona munţilor Carpaţi – carpatoruși, ungro-ruși, galiţieni și ruteni, foști ortodocși, uniţi cu Roma sub presiunea Imperiului Austro-Ungar. Va sluji în Biserica „Sfânta Maria” din Minneapolis. Statutul acestor creștini în America era unul destul de incert, însoţit de diverse polemici sau chiar conflicte cu ierarhia latină. Era o luptă de menţinere a specificului bizantin într-o lume catolică latină cu priviri exclusiviste. Preotul Alexie însuși a fost primit cu rezerve de episcopul latin al locului, John Ireland. Prezenţa unor catolici bizantini, căsătoriţi și cu un alt ritual decât cel latin, părea exotic și, pe alocuri, periculos. La acest aspect se adăugau și probleme de natură jurisdicţională în sensul posibilităţii stabilirii unei organizări episcopale bizantine în paralel cu cea latină, lucru care s-a întâmplat ulterior.
În acest context trăiește acea „schimbare de macaz” esenţială din existenţa sa pământească, care îi va aduce așezarea firească. Era momentul vieţii sale de (re)venire întru ale sale. Momentul de întoarcere era rezultatul unei îndelungate neliniști și căutări. Era timpul de limpezire personală, dar și colectivă, rezervată atât prezentului, cât și retrospectivă, sumativă și reparatorie. Revenirea la ortodoxie însemna întoarcerea la origini, lecturată atât religios, cât și etnic. Însemna regăsirea de sine.
În acest context, i se adresează episcopului ortodox Vladimir de la San Francisco, iar, în Duminica Ortodoxiei a anului 1891, Părintele Alexie împreună cu enoriașii săi, în număr de peste 360, sunt primiţi în Biserica Ortodoxă, Eparhia de Alaska și Insulele Aleutine. Unii au văzut în această schimbare „un act de neascultare”, însă pentru ei însemna „întoarcere acasă”[2]. Pentru acuzatori, Părintele Alexie Toth devenea „un renegat”, însă mulţi dintre ei îl vor urma mai târziu, îmbrăţișând credinţa ortodoxă.
După acest moment se mută la Wilkes-Barre, zona unde se aflau cei mai mulţi imigranţi carpato-ruteni. Acolo desfășoară o lucrare consistentă de „evanghelizare” între cei de un neam și de o credinţă cu el. Publică un catehism cu titlu sugestiv „Unde trebuie căutat adevărul”, insistând pe necesitatea întoarcerii la credinţa ortodoxă. Convertirea sa a fost una firească, deși nu lipsită de un zbucium prelungit. Tocmai de aceea a avut și efecte colective impresionante. Asemeni Apostolilor, predică firescul ortodoxiei și mulţi sunt cei care îi primesc cuvântul. Până la sfârșitul vieţii sale peste 20 de mii de credincioși greco-catolici revin în Biserica Ortodoxă[3]. „Acesta a îndreptat și a întors pe poporul său” (Sirah 49, 2) este versetul ales pentru a descrie personalitatea și lucrarea sa apostolică.
A fost ridicat la rangul de protoiereu stavrofor pe linie bisericească, la care se adaugă Ordinul „Sfânta Ana” din partea Ţarului Nicolae al III-lea și ordinele Sfântul Vladimir și Sfântul Alexandru Nevski din partea Sfântului Arhiepiscop Tihon al Americii de Nord. Trece la Domnul în ziua de 7 mai 1909, care va deveni și ziua sa de prăznuire, și va fi înmormântat la Mănăstirea Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania. În anul 1994 a fost trecut în rândul Sfinţilor de către Sinodul Bisericii Ortodoxe din America (OCA) fiind numit „mărturisitor și apărător al Ortodoxiei în America”. De asemenea este recunoscut drept „protector al emigranţilor” pentru grija pe care le-a acordat-o în timpul vieţii sale, dar și prin mijlocirile sale tainice de după moarte.
Într-o lume așezată sub semnul relativului, chipul Protopopului Alexie Toth îndeamnă, chemă și cinstește viaţa până la esenţializare. Pornind de la exemplul său, credinţa se dovedește a fi altceva decât o anexă, un act negociabil sau o realitate parţială, subordonată timpului și conjuncturală. Credinţa se revelează aici drept o chestiune de maximă seriozitate, care celebrează viaţa, o clarifică și o ridică la valoarea sa originară. Și, până la urmă, tot ea este și cea care îl definește pe om așezându-l mai sus sau mai jos în „ierarhia duhovnicească”– „suntem atât cât credem” (puterea credinţei), iar arhitectura noastră lăuntrică și viaţa care o însoţește sunt determinate de felul (conţinutul credinţei) în care credem. Ortodoxia este viaţa noastră. De aceea, nu noi o alegem, ci ea ne invită, ne cuprinde, ne învăluie, ne copleșește și ne conduce la „o viaţă din belșug”. Ortodoxia este o chemare, este o devenire, dar este și o împlinire…
[1] Portrete de sfinţi americani, Editura Anestis, 2008, p. 61-62.
[2] Cf. „Fra. Alexi Toth, Bishop John Ireland and the garce of Reconciliation”,(https://www.catholicworldreport.com/2016/05/18/fr-alexis-toth-bishop-john-ireland-and-the-grace-of-reconciliation/ 29.11.2019).
[3] Cf. Athanasius B. Pekar, OSBM, Our Past and Present: Historical Outlines of the Byzantine Ruthenian Metropolitan Province (Pitt sburgh: Byzantine Seminary Press, 1974), p. 39-40.
Articol preluat din Revista Renașterea, decembrie 2019
