Carol I, primul suveran al Regatului României, cel mai longeviv rege pe care l-am avut, a fost şi unul dintre conducătorii care au contribuit la dobândirea independenţa ţării noastre şi modernizarea ei.

Născut în Principatul prusac Hohenzollern-Sigmaringen, va fi cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al Josephinei. Spiritul şi disciplina prusacă, pe care şi le va însuşi atât în familie, cât şi în urma educaţiei cazone pe care o primise, îl va caracteriza întreaga viaţă. Îi va fi şi de mare folos căci, în noua ţărişoară în care era chemat să domnească, era nevoie de disciplină şi de un caracter dârz.

Lovitura de palat din anul 1866 lăsase România într-o situaţie ciudată. Marile Puteri se îndoiau cu privire la nevoia păstrării celor două principate unite, iar boierii diplomaţi însărcinaţi cu găsirea unui principe străin care să domnească, se izbeau de repetate refuzuri. În acest context, acceptul prinţului german va fi o soluţie de-a dreptul salvatoare. Sosirea lui în ţara pe care urma să o conducă, marcată de o interesantă călătorie, va fi aşteptată cu entuziasm. Odată ajuns aici, tânărul prinţ nu va sta degeaba. Va opera toate reformele necesare consolidării unirii şi credibilizării ei în faţa Occidentului.

La nici două luni de la urcarea pe tron, România, căci aşa se va numi de acum fructul unirii celor două principate, va avea o constituţie. Una bine ticluită, de influenţă belgiană, ce va purta ţara înspre o reformă constituţională şi definirea unui cadru instituţional util atât pentru viaţa politică, cât şi pentru cea socială. Va fi în acelaşi timp şi una îndrăzneaţă. Deşi era sub suzeranitate Otomană, documentul fundamental, acceptat de jure şi de marile puteri, o va defini drept un “stat naţional, suveran, unitar şi indivizibil”. Tot prinţul Carol va fi şi cel care se va ocupa ca ţara sa să aibă un peisaj politic clar conturat. Va ajuta la formarea celor două partide istorice ale vremii, Conservatorii şi Liberalii, iar ulterior va avea grijă să alterneze guvernările lor, spre a evita eventualele crize politice.

Climatul intern şi internaţional al domniei sale nu va fi întotdeauna unul favorabil. Boierii se vor dovedi adesea căpoşi, vor fi refractari la reformele sale, iar Balcanii vor fi marcaţi în decursul celor aproape cinci decenii de diferite conflicte. Cu destoinicie, suveranul va reuşi să aibă avantaje în urma fiecăruia dintre ele. În 1877, va acorda ajutor ruşilor, într-o campanie anti-otomană în Balcani. Deşi, ulterior, aceştia se vor arăta nerecunoscători şi vor refuza să admită cele negociate anterior, conferinţa de la Berlin îi va oferi nu doar independenţa pe care şi-o dorea, ci şi Dobrogea. Pământul ei fusese rupt din trupul voievodatului lui Mircea cel Bătrân în anul 1418 şi să întorcea după secole de suferinţă din nou în patrie. Trei ani mai târziu, va transforma România în Regat, devenind astfel din principe, regele unui stat tânăr, dar entuziast. Din noua postură, va putea gestiona mai uşor conflictele interne şi se va ocupa şi de chestiuni practice, precum dotarea statului său cu infrastructura feroviară necesară. Acest lucru va face ca ţara să aibă parte de mai multe căi de comunicare şi comerţ: pe de-o parte cel fluvial, pe de alta cel maritim (căci primise de curând acces şi acolo), pe de alta drumurile nu întotdeauna accesibile şi recentul “drum de fier”, care-l va lega de marile capitale.

Vigilenţa şi dorinţa de a fi nu doar reprezentantul unităţii, ci şi cel care veghează la pacea ţării, nu-l vor scuti însă de evenimente triste precum cele din anul 1907. Şi din punct de vedere confesional, Carol I va fi un rege frământat. Catolic din familie, îşi va dori să se integreze cât mai bine în noua societate. De aceea, îşi boteza copiii în credinţa poporului pe care-l conducea, adică Ortodocşi, fapt ce-i va crea neplăceri cu Sfântul Scaun. Dragostea pentru poporul condus îl va face ca, în 1916, să accepte intrarea României în război de partea Antantei, abandonând astfel o potenţială alianţă chiar şi cu ţara sa natală.

Prin toată activitatea sa, regele Carol a fost un adevărat exemplu de monarh dedicat şi jertfelnic. A pus interesele ţării mai presus de cele ale sale şi a contribuit la dezvoltarea economică a României şi la emanciparea sa socială. Şi Biserica a beneficiat în repetate rânduri de bunăvoinţa lui. Între cele mai notabile acte se numără unul contemporan cu declararea regatului, respectiv autonomia Bisericii Ortodoxe din anul 1881. Proclamată cu câţiva ani înainte, va fi recunoscută însă de către Patriarhia Ecumenică abia atunci. În demersul diplomatic, instituţia monarhică a avut şi ea o contribuţie aparte.

Prin faptele sale, majestatea sa rămâne viu şi astăzi, în conştiinţa şi istoria noastră.

Regele Carol I al României
Fapte și personaje ale istoriei

 
 
00:00 / 6:26
 
1X