Bunicii transmit nepoților doar prin simpla prezență și un mod de a fi, de a trăi, de a te raporta la Dumnezeu, la oameni și la lume. Mitropolitul Antonie de Suroj afirma despre bunicul său că era „genul de om care nu ar fi fugit niciodată ca să prindă un autobuz!”. Un om care fuge după autobuz se face de râs în fața celor care deja au urcat în el, arată că nu poate fi punctual, că nu e capabil să-și organizeze activitățile în așa fel încât să ajungă la timp. Dacă nu fug după un autobuz pe care altfel îl voi pierde arăt că nu sunt disperat, că mai am și alte soluții, alți ași în mânecă. Mai mult, în vechime se considera că doar copiii aleargă, niciodată omul matur, că e sub demnitatea sa să alerge după autobuz. În același sens un cunoscut al meu îmi povestea despre bunicul său țăran că atunci când trebuia să meargă undeva cu trenul era în gară întotdeauna cu o oră mai repede. Era și un mod de a spune că eu dispun de timp, nu timpul de mine, că timpul e la dispoziția mea, nu eu la dispoziția timpului. Lor li se potrivește un superb vers al poetului spaniol Juan Ramon Jimenez după care: „Dacă nu te grăbeşti, / Timpul va păşi în urma ta / Domol, ca o vită ascultătoare.”

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 5)
Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 5)
/