Valoarea puținului – o meditație

Câteva lecturi biblice duminicale de pe parcursul anului îmi sunt foarte dragi sufletului. Primele două străjuiesc intrarea în Postul Paștilor: Vameșul și Fariseul, respectiv Fiul Risipitor. Cealaltă, care se va citi duminică, străjuiește intrarea în Postul Crăciunului: Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr.

La o primă lecturare, morala pildei se poate concentra pe justiția divină din cuvintele patriarhului Avraam: “Adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti” (Luca 16, 25).

Totuși, extinzând portretul celor doi, cred că vorbim de două lumi, două realități: cea brută, cea imediat perceptibilă, cea senzorială, cea cotidiană, lumea trupului – regăsită în imaginea bogatului -, și cea fină, cea greu sesizabilă, cea tainică, în care pătrundem doar cu unele instrumente spirituale de percepție, lumea sufletului – regăsită în imaginea săracului Lazăr.  

Fiecare lume operează după metodologii distincte, după reguli diferite. Cea dintâi, dat fiind faptul că este limitată în timp și spațiu, acționează cu o accelerare a tuturor elementelor care o compun. Acel “imediat” pe care-l așteptăm de la fiecare moment: câștig imediat, impresie imediată, apreciere imediată. Desigur, cufundate în superficialitate și aparență. Toate acestea, dacă le mai piperăm și cu puțin nihilism, sunt din cauza iminentului și inexactului sfârșit, care ne îngrozește și ne face să acționăm cât se poate de repede pentru a ne imortaliza în conștiința de sine a lumii. 

Cealaltă lume, infinită, operează “pas cu pas”. Înțelege valoarea puținului, este recunoscătoare pentru puțin, pentru acel singur talant, vede în Dumnezeu nu pe “Cel care seceră de unde nu a semănat” (Matei 25, 26) (care, de fapt, ține tot de optica și disponibilitatea noastră față  de ceea ce primim de a-i da sens), ci pe Acela care răsplătește și celor din ceasul al unsprezecelea ca acelora care au fost dogoriți de arșita zilei (Matei 20).

Câteva elemente din lectură ne fac să înțelegem valoarea puținului, a lucrului minor, a gestului aparent nesemnificativ: săracul dorea să se hrănească cu firimiturile ce cădeau de la masa bogatului și câinii, ca semn de mângâiere și compasiune, în lipsa unui cuvânt ziditor de la o ființă rațională, veneau să îi lingă rănile.

El, săracul, își construia lumea de dincolo prin “puținul” pe care-l primea, socotindu-l drept binecuvântare. Astfel, marginalizat de om fiind și având compania animalelor și totuși recunoscător, mulțumindu-se cu resturile, putem spune că și-a dezvoltat percepția asupra lumii spirituale. A înțeles că “bogăția slavei” nu este aici, fiind astfel “apt” la moartea sa de a fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. Toate acestea, fără niciun resentiment față de bogat, în completă tăcere și smerenie, dat fiind că săracul de astăzi este absent complet din dialog, nu are vreo replică. La fel este și sufletul, se mulțumește cu puțin și stă în tăcere. 

Bogatul, extravagant, “îmbrăcat în porfiră și vison” (impresia și aprecierea imediată a lumii despre care vorbeam), “veselindu-se în toate zilele” (câștigul imediat, fie acesta datorat numai unei stări, dacă socotim euforia drept câștig) nu a reușit să înțeleagă cealaltă lume care stătea “înaintea porții lui”, adică în fața ochilor săi. Trupul nu se mulțumește cu puțin, ci, datorită traseelor neuronale pe care le creează, se obișnuiește cu binele și vrea tot mai mult, nu poate înțelege puținul. 

Totuși, ajunge să înțeleagă lumea sufletului abia pătruns în ea. Își dă seama cât valorează puținul atunci când îl roagă pe părintele Avraam să-l lase pe Lazăr să-și întindă vârful degetelor în apă și să-i răcorească limba. Avem trei elemente care subliniază importanța puținului și a recunoștinței față de acesta: vârful degetelor, picătura de apă ce se poate aduna pe acel vârf și limba, unul dintre cele mai mici organe ale trupului. Însă, din păcate, dacă înainte să moară, cele două lumi se intersectau la poartă (structura dihotomică a omului), după moarte, acestea sunt separate de o prăpastie, un abis imposibil de trecut. Prăpastia, pentru a fi în ton cu rugăciunea de la înmormântare, este momentul când sufletul merge acolo de unde ființă și-a luat, iar trupul se desface în cele din care a fost alcătuit. 

Dumnezeu nu ne poate oferi ceea ce nu suntem capabili să înțelegem. Nu ne poate oferi puținul în disperare, dacă noi nu l-am înțeles vreodată. Căci vom vrea tot mai mult și vom ajunge doar să rămânem revoltați față de El. Acesta e omul guvernat de legile trupului, nu ale sufletului. 

Aici intervine și problematica învierii, aspect ce ține, în primă fază, de spectrul spiritual. Dumnezeu nu i-a oferit bogatului nici răcorirea limbii sale și nu i-a îndeplinit nici doleanța de a-i avertiza pe frații săi, adică pe cei de o percepție cu el, asupra situației precare în care se află. În modul în care el privea realitatea, bogatul a vrut direct lucrul mare, grandoarea, măreția Învierii, ignorând faptul că Dumnezeu a pregătit puțin cu puțin, pas cu pas, prin Moise și prooroci, marea Taină a Întrupării și Învierii Sale, nu ne-a oferit-o de-a gata. Adică, Învierea trebuie să se producă mai întâi în sufletele noastre, guvernate de regula de mai sus, a progresivității puținului, ceea ce oamenii trupești nu au cum să înțeleagă. 

Acestea fiind spuse, vine și fireasca întrebare: cine era, de fapt, cu adevărat sărac? 

Deci, să înțelegem valoarea inestimabilă a puținului din viețile noastre și să fim recunoscători. Să prioritizăm sufletul. Cu cât vom avea mai mult și nu vom înțelege că acel mult a fost compus din puțin câte puțin, ni se va părea că avem tot mai puțin și vom fi asemenea bogatului. Să încercăm să limităm tentațiile “imediatului”, ale lumii noastre, cea a trupului și să devenim “specii” ale lumii lui Lazăr. Putem împrumuta din lumea spirituală mult puțin care să ne conducă spre desâvârșire: o faptă bună făcută “celor mai mici”, un zâmbet, o îmbrățișare, un sfat și lista o putem continua… 

Să fim oameni!