Sfânt de pe meleaguri bistrițene, Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin

Moaștele lui sunt la Pecerska din Kiev, unde se păstrează și acum, cu multă cinste, în paraclisul «Sfântului Ștefan»” (N. Iorga)

Satul Gledin, din Protopopiatul Bistrița este atestat documentar după năvălirea tătarilor din 1241, sub numele Gellae Dom (Domeniul lui Gelu) și mai păstrează urmele cetății voievodului. Locuitorii lui punctează de cel puțin trei ori istoria Bisericii Ortodoxe Române. Prima dată, între anii 1543-1546, când domnitorul Petru Rareș construieș te aici, în locul „La rugă” (la St. Meteș – Obâr ș ia), o mănăstire cu hramul Sf. Dimitrie, ca recunoștință față de ciobanii gledinari, care l-au condus pe „Drumul oilor” din Moldova, prin secuime, la Ciceu, în fuga de la prima domnie. Participă la târnosirea ei și a ș ază aici un nou episcop, Ioan de Sântioana, în locul lui Gheorghe din Ciceu, care l-a trădat. Ve ș mintele purtate la sfințire purtau stema mușatină: „Caftan dalbu/ Pe spate și ceptu/ Bour mohorâtu/ Luna și soarele/ Dalbe lucefere”. În colindul-document, ctitorul este numit: „Petrea sân (slav. fiu) Stefanu”.

Al doilea punct nodal al istoriei bisericești a satului este nașterea, în casa preotului Oftimie Pencu și a preotesei Ana a Petre ș tilor, în jurul anului 1670, a viitorului episcop de Roman, Sfântul Cuvios Pahomie. Este, după cât cunoaștem, singurul sfânt din Arhiepiscopia noastră p_nă la această dată. Are cinstire în 14 aprilie. În revista Chemarea credinței nr. 25 – 26/1995, pag. 7, sub titlul „Sfinți români în calendarul Bisericii Ortodoxe” în ziua de 14 aprilie, stă scris așa: „Cuviosul Pahomie, episcop al Romanului, călugăr la Neamț, ctitor al schitului Pocrov, la Rostov, la Lavra Pecerska din Kiev, iar din 1706-1714 episcop al Romanului și Hușilor ..”..

Este considerat de N. Iorga „cel mai învățat ierarh din vremea sa” (Istoria Bisericii românești). Și-a început ucenicia în ș coala mânăstirească din Gledin, de unde este trimis la Neamț, unde se călugărește în 1697, schimbându-și numele din Petru în Pahomie. Este hirotonit ierodiacon și ieromonah, apoi ajunge stareț într-o mănăstire cu 600 de viețuitori. Înzestrează mănăstirea cu moșii, mori, vii și livezi. Construiește iconostasul. Aduce cărți din Rusia și din tot mediul ortodox. Ctitorește schitul Pocrov (Acoperământul Maicii Domnului) pe muntele Chiriacul, de lângă Neamț și instituie aici regulile ascetice ale Sf. Dimitrie al Rostovului, al cărui ucenic fusese. Obține neatârnarea schitului de la prietenul său, patriarhul Samuel al Alexandriei. Este ales episcop al Romanului și e hirotonit în 18 ian. 1707. Sfințește domni pe Dimitrie Cantemir și pe Nicolae Mavrocordat. Reorganizează eparhia și, în special, viața mănăstirească pe principiile iluminist-ascetice, opunând luminii umane, a Europei, lumina lui Hristos, deschizând larg calea ce se numește azi Paisianismul.

După lupta de la Stănilești din 1711 și instaurarea fanarioților, este mereu prigonit, în 1714 îl urmează în pribegie pe marele său prieten Dimitrie Cantemir.

În anul 1716 se întoarce pentru ultima dată în Mănăstirea Ruga din Gledin, dar nu rămâne mult, „Din pricina prigoanei papistășești”. Întărește însă obștea împotriva catolicizării forțate.

În timpul păstoririi sale la Roman, trimite mai multe cărți Mănăstirii din Gledin, dintre care una se păstrează până azi. Este cel mai mare dar al Sfântului Pahomie pentru Gledin. Este un Apostol, tipărit la Buzău, în 1704. Pe paginile 7-14 ne-a lăsat următoarea însemnare (descifrată de prof. Atanasie Popa, din Cluj, specialist în incunabule și carte veche): „Această Sfântă carte ce se cheamă Apostolu, o au dăruit, în vecie, Episcop Pahomii, Sfintei Monastiri din Tara Ardalului, satu la Gledin, unde este Svetovo Velicovo Dimitrie, ca să fie pomană nouă și părinților no ș tri, popa Iftimie, Ana, diacului Toma Toader. Vliat 7918 (1710) Miaseța 5 (martie) 9 dzile”. (După T. Tanco, Virtus Romana Rediviva, 1977, vol. III, pag. 139).

Că Sf. Pahomie e gledinar, o mai atestă: Pr. prof. M. Păcurariu, N. Iorga, Coriolan Suciu, Al. Ciurea, Mitr. Melchisedec, Iuliu Moisil etc.

În 1717, toate documentele Eparhiei Romanului sunt trimise în pribegie, spre mănăstirea Pângărați, dar se răstoarnă cu carul în apa Bistriței moldovene, lipsindu-ne de un nesecat izvor documentar. Se cunoaște o carte a sa, cuprinzând reguli monahale ascetice. Un ucenic de la Pocrov i-a scris viața, dar, deși lucrarea se păstrează, mi-a fost imposibil să o consult.

Omul sfânt, cu alese însușiri duhovnicești, cărturărești și gospodărești, trece în viața veșnică în 14 aprilie 1724, la marea Lavră a Peșterilor din Kiev, nu înainte de a îmbrăca marea schima monahală, sub numele de Pimen. Reiese aceasta dintr-un tablou votiv de la Pocrov, unde este înfățișat lângă Sf. Petru, Sf. Pahomie cel Mare și Sf. Pimen.

Cum „din stejar, stejar răsare”, după câțiva ani, „în satul în care a văzut lumina zilei „moșul” său (Sf. Pahomie) în 1749, se năștea strălucitul nostru Ierarh Iacob Stamati, Mitropolit al Moldovei, între anii 1792-1803 „(Al. Ciurea, „Rev. de Istorie Bis”, Iași, 1946, pag. 29).

Cuviosul Ierarh Pahomie a fost canonizat de B.O.R. cu data de pomenire la 14 aprilie.


Sursa: revista Renașterea, nr. 1, ian./1997, p. 11