Cateheza de azi are ca subiect Sfânta Cruce și va continua firul pastoral început acum câteva săptămâni, în care am vorbit despre Cinstirea Sfinților, a Sfintelor Moaște și a Sfintelor Icoane.
Întâi de toate, Sfânta Cruce este un semn creștin, distinct și distinctiv. Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc., au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile și celelalte organizații omenești, creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască.
Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sf. Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea Sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (la otpust), se rostește: „Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruciși cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască…”.Înțelegem, astfel, că Hristos ne mântuiește și cu puterea Crucii.
Tratarea temei noastre se va referi la cele trei semnificații (obiect, semn, cale) și la loculCrucii în cultul ortodox.
a. Crucea ca obiect. D.p.v istoric, ne amintim de grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Țara Sfântă!). La sfințirea bisericii (335) episcopul Macarie a înălțat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.). Împărăteasa Elena era trecută la cele veșnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit și ei bucuria vederii din ceruri a minunatei priveliști… De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creștine și casele credincioșilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe Altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioșilor și chiar purtată la gât de creștinii evlavioși. În anumite țări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forțată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înțeleasă în anumite locuri, dar în țara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creștin să poarte o cruciuliță la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru și discret, nu ca pe o podoabă oarecare și nu la un loc cu amulete, ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul „obiect” intră și Troițele, de mare frumusețe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curțile bisericilor și ale oamenilor, în munți și pe dealuri etc. Trebuie cultivată și această tradiție, cu grija ca Troițele să fie confecționate cu același bun gust, ca și celelalte Cruci și Cruciulițe.
b. Crucea ca semn de închinare. Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinților Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii și păgânii care intrau în creștinism, prin Taina Botezului și a Mirungerii, erau însemnați/pecetluiți cruciș pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul și cel mic, lipite de podul palmei (simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu și Om), iar primele trei degete împreunate (închipuind Sfânta Treime). Rostim „În numele Tatălui” și ne însemnăm la frunte; „și al Fiului” și ne însemnăm la piept; „și al Sfântului Duh”, însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; „Amin” – lăsând mâna jos.
c. Crucea – cale/misiune. Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). La modul general, știm că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creștină a desăvârșirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. „Crucea vieții” nu înseamnă doar necaz și suferință, ci și „misiunea vieții personale”, împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credință, hărnicie și conștiinciozitate
Văzând în ansamblu binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, evocăm acum câteva fragmente din Acatistul ei: (Bucură-te) ridicarea celor căzuți, îndreptarea celor robiți de patimi, sprijinirea sărmanilor, apărătoarea deznădăjduiților, doctorul celor ce bolesc, veselia sufletului… În același timp, mărturisirea inspirată a Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII): Crucea este pavăza, arma și trofeul împotriva diavolului… Este scularea celor căzuți, sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriți, călăuza celor convertiți, desăvârșirea celor înaintați, mântuirea trupului și a sufletului, izgonitorul răutăților, pricinuitorul bunătăților, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieții veșnice (Dogmatica, IV, 11). Este remarcabilă și concluzia unor oameni de știință: „Am observat că obiceiul facerii semnului crucii deasupra mâncării și băuturii, înainte de masă, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificată efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmplă fizic în fiecare zi”, a declarat fizicianul Angelina Malakhovskaya, citată de Agenția Interfax. Malakhovskaya a studiat puterea semnului crucii timp de 10 ani. Ea a descoperit, în special, proprietățile bactericide unice ale apei după ce este binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă și cu semnul crucii” (Ziarul Lumina, 11 fe. 2011). Nu comentăm această știre, nici nu o supraevaluăm, dar facem trimitere la extrem de interesantul articol publicat de Adriana Mihalcea în „Lumina” (Să ne facem cruce fără rușine!). Încheiem acum, pomenind faptul că așezarea în practică a învățăturilor despre Sfânta Cruce înseamnă recunoștință față de jertfa Mântuitorului de pe Golgota, printr-o închinare corectă, prin credință în puterea ei de mântuire și prin mărturisire liturgică, dimpreună cu întreaga suflare creștină: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă învierea Ta o lăudăm și o mărim!” (Înălțarea Sf. Cruci, Laude).
