Gorgonia s-a născut în Nazians, una dintre cetățile Cezareei, ca al treilea copil al familiei, după cei doi băieți Grigorie și Caesarie. Mama ei, Nona a fost una dintre cele mai iubitoare și credincioase femei din istoria creștină. Cu multă stăruință și pricepere a reușit ca pe soțul său Grigorie, păgân de neam, să îl boteze la creștinism și chiar să ajungă unul dintre cei mai de seamă episcopi ai Nazianzului. Nona și-a crescut băieții în credință și iubire, astfel cel mai mare a ajuns unul dintre cei mai reprezentativi părinți ai Bisericii creștine: Sfântul Grigorie de Nazians, iar cel mic Chesarie, medic de profesie, este trecut și el în calendarul creștin cu data de prăznuire în 9 martie.
Astfel, într-o familie caracterizată de bunătate, credință și iubire s-a născut Gorgonia. Încă de mică a văzut în mama sa exemplul femeii, exemplul credinței. Iar ea, deși a avut parte de bogăție, a ales mereu să se poarte foarte simplu. Prefera să își petreacă timpul studiind, ajutând pe cei sărmani sau rugându-se. Frumoasă la chip, a avut pretendenți pentru căsătorie, dar ea nu s-a grăbit. A ales, la vremea potrivită, să devină soția unui anume păgân Meletie, pe care asemeni mamei sale, l-a adus la credința adevărată. Împreună au avut cinci copii, doi băieți Petru și Foca, și trei fete. Pe toți copii săi i-a crescut în bunăcuviință și credință. Cei doi băieți au ajuns la rândul lor episcopi.
Toata viața sa, Sfânta Gorgonia a fost exemplu de purtare, smerenie și pildă de bunătate. Modul în care i-a crescut pe cei cinci prunci, în iubirea de Hristos și spiritul autentic creștin, a înnobilat vocația de mamă. Îndeplinirea datoriilor și a regulilor morale, dar mai ales împlinirea sfințeniei, reprezentau reguli respectate de fiecare membru al familiei sale. Copiii au crescut cu dorința şi strădania de a nu se abate de la învățăturile primite.
În toată viața ei, Gorgonia a fost un model de umanitate și smerenie. Casa ei era mereu plină de cei care aveau nevoie de ajutor sau, pur și simplu, de sfaturi. Era mamă pentru orfani, soră pentru sărmani, prietenă pentru văduve, fiică pentru cei bătrâni și neputincioși. Oferea găzduire străinilor, îi căuta pe cei fără familie în spitale, împărțea mereu hrană celor oropsiți. Știa să aibă o vorbă bună pentru fiecare în parte.
Era numită mamă a sărmanilor. Dar aceste lucuri nu au făcut-o niciodată să uite de rugăciune, de slujbele Bisericii și de post. Multe nopți și le petrecea în rugăciune. De multe ori, participând la slujbele de noapte, adormea cateva momente în genunchi. Și asta era deajuns pentru ea, a doua zi o lua de la capăt.
Cel mai mult îi plăcea cântarea psalmilor. Era pentru ea balsam pentru suflet. Avea o memorie ageră, un suflet drept şi luminat, iar genunchii ei aveau pielea întărită de mulţimea privegherilor în care se închina până la pământ şi a rugăciunilor purificate de lacrimi.
Două au fost momentele în care credința ei, dar și a celorlați, a fost pusă la încercare. Primul moment s-a petrecut într-o zi când Gorgonia călătorea cu căruța trasă de niște catâri. Animalele s-au speriat, căruța s-a răsturnat, iar ea a rămas legată cu picioarele de hățurile lor. Au târât-o minute în șir peste pietrii și bolovani, oasele ei având de suferit. S-a lovit puternic și la cap. Nu a vrut să meargă la doctori, ci s-a rugat mereu lui Dumnezeu, și după câteva zile s-a vindecat. Mulți dintre cei care au auzit de pățania sa, se întrebau cum a îngăduit Dumnezeu ca o asemenea femeie bună, rugătoare și milostivă să pățească așa ceva și, mai ales, de ce ea nu s-a răzvrătit? Gorgonia însă le spunea că a fost planul Tatălui Ceresc pentru a o încerca, dar și pentru a aduce, prin minunea vindecării ei, și pe alții la credință.
A doua încercare a venit iar prin boală, una necunoscută și cruntă. Avea scurgeri de sânge, roșeață, febră și amețeli încât nu se mai putea ține pe picioare. Doctorii pe care i-au chemat cei apropiați nu o puteau ajuta. Gorgonia a știut însă că în Biserică se găsește medicamentul ei. Așa că, într-o noapte, s-a târât până acolo și, îngenunchind la altar, s-a rugat. Iar Tatăl cel Ceresc, iubitor, a vindecat-o.
Dar Sfânta Gorgonia nu s-a ferit de moarte, ea și-o dorea cât mai repede pentru a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu, dar era conștientă și de faptul că misiunea ei pe pământ încă nu era terminată. Știa că, atunci când a fi aproape de sfârșit, Domnul o va anunța. Și așa s-a și întâmplat. Într-una din nopți, un înger al Domnului i-a spus ziua în care va păși în cealaltă lume. Ea a început să îi întărească pe cei apropiați și să le mai spună ultimele cuvinte de învățătură. Gorgonia era pregătită pentru această clipă încă din ziua în care s-a născut.
Așa că s-au adunat toți la căpătâiul ei și plângeau pentru că era încă tânără, avea abia 39 de ani. Ultimele cuvinte rostite la urechea tatălui ei, episcopul Grigorie au fost versurile psalmului 4 : „Cu pace mă voi culca şi voi adormi”.
La înmormântarea ei, Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, fratele ei, avea să îi citească un minunat necrolog în o descrie astfel: „sinteza prin excelență a celor mai frumoase calități omenesti; arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făptuirii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său pe majoritatea femeilor”.
Sfânta Cuvioasa Gorgonia este pomenită în calendarul creștin în data de 23 februarie.
