Sfântul Nicolae Velimirovici, meditând la cuvântul Evangheliei, notează: „Precum patru râuri au udat pământul Raiului, tot la fel cele patru sfinte Evanghelii dau apă vie vieţilor oamenilor în toată vremea. Evangheliile nu sunt o carte, ci o putere: o putere care plăsmuieşte viaţă şi bucurie – o putere care dă hrană şi băutură, o putere care învie din morţi”. Aici identificăm atât sursa omiliilor sale, cât și metodologia pe care o folosește – totul este construit pe cuvântul viu al Domnului Hristos, capabil să miște inimile și să transforme viața, și, în consecință, și predica, deși la un nivel inferior, se încadrează în același spațiu al propovăduirii cuvântului viu într-un spațiu și timp concret, adresându-se direct interogativelor auditoriului. De aici și caracterizarea care i se face – de-a fi un om al Duhului, dar și al timpului, contemporan cu sfinții, dar și foarte bine încadrat istoric.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, considerat „noul gură de aur” al contemporaneității, se naște pe 23 decembrie 1880 în satul Lelici din Serbia. Își începe studiile la Mănăstirea Celie, urmate de cele gimnaziale la Valievo. Încă din tinerețe se dovedește a avea o minte subțire și o preocupare specială pentru viața spirituală. După un eșec la examenul de admitere la Academia Militară, se înscrie la Seminarul Teologic „Sfântul Sava” din Belgrad. Pe lângă interesul față de materiile teologice, tânărul Nicolae începe să studieze cărţile scriitorilor faimoşi ai culturii europene: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski şi alţii. Datorită cunoștințelor sale vaste reușește să-i uimească atât pe colegi, cât și pe profesorii săi. Așa se face că va fi trimis să-și continue studiile sale în occident, unde-și va desăvârși erudiția. În 1908, Nicolae își susține teza de doctorat la Universitatea din Berna, cu tema „Credința în învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În anul următor, pregătește un al doilea doctorat, de data aceasta în filozofie, dedicat gândirii lui Berkeley, la Oxford, pe care îl va susține în vara aceluiași an la Geneva. Anul 1909 va fi decisiv și pentru evoluția sa spirituală – se călugărește, iar pe 20 decembrie este hirotonit preot și la scurtă vreme ridicat la rangul de arhimandrit.
Se implică și la nivel diplomatic. Așa se face că, odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae este trimis într-o misiune diplomatică în Anglia, cu speranța obținerii unui sprijin al guvernului englez pentru poporul său. În toată această perioadă activitatea sa cultural-misionară continuă prin publicarea a numeroase articole și tratate teologice și filosofice.
La 12 martie 1919, Părintele Nicolae este ales Episcop de Jicea, scaunul istoric al Sfântului Arhiepiscop Sava. Doi ani mai târziu este transferat în eparhia Ohridei și Bitolei cu scopul de a pregăti unificarea dintre Biserica Sârbă și cea Macedoneană. În toată această perioadă este chemat să susțină conferințe și cuvântări în spațiul eclezial și academic american, folosindu-se de aceste ieșiri pentru susținerea celor suferinzi de pe urma Primului Război Mondial. Înființează o episcopie ortodoxă pentru sârbii ajunși aici și predă în institutele teologice din Illinois (Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville) și Pennsylvania (Seminarul „Sfântul Tihon din Zadonsk”, South Cannaan).
Tema centrală a misiunii sale catehetice este reașezarea persoanei Mântuitorului Iisus Hristos la baza culturii și civilizației contemporane. Acesta afirmă: „Dacă-L ştergi pe Dumnezeu din cosmos, ai şters deosebirea dintre viaţă şi moarte şi ai predat morţii spre nimicirea cea de istov a tot şi a toate, de la un ţărm al timpului şi spaţiului la un altul. În zadar fugi de Dumnezeu; nu te poţi ascunde. E adevărat, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Şi nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile şi la toate colţurile lumii”[1].
În același timp se dedică slujirii sociale, înființând numeroase orfelinate. Dar activitatea sa cea mai prolifică se concentrează pe publicarea de diverse lucrări. Le amintim pe cele mai importante: „Noi predici la poalele muntelui”, „Omilii la Evanghelii”, „Gânduri despre bine şi rău”, „Rugăciuni pe malul lacului”, „Războiul şi Biblia”, „Semne şi simboluri”, „Proloagele de la Ohrida”, „Epistole misionare”, „Viaţa Sfântului Sava”, „Casiana”, „Predici”, „Credinţa sfinţilor”, „Mai presus de Răsărit şi de Apus” etc.
Începutul celui de-al Doilea Război Mondial l-a determinat să pornească o luptă împotriva puterii naziste ce atenta la starea morală a poporului său. În acest context este arestat și condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul Gavriil Dojici în lagărul Dachau din Germania. Deși închis între ziduri n-a încetat să propovăduiască prin scrisul său și viața sa exemplară. Tratamentele inumane aplicate aici erau urmările culturii europene „eliberate” de persoana lui Hristos, generând, în consecință, o antropologie specifică: „Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe soarele dreptăţii, şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ… Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti”[2].
Sfântul Nicolae Velimirovici trece la Domnul în anul 1956, la vârsta de 76 de ani, în timp ce se ruga în chilia sa de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” (America). 25 de ani mai târziu, moaştele sale sunt aduse în Serbia şi puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de el însuşi în satul natal, Lelici. Este canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.
Sfântul Nicolae a avut un talent deosebit de a explica simplu ce era dificil, în așa fel încât să fie aproape de inima omului modern. Centrul omiliilor sale era Iisus Hristos, pe care-l prezenta atât în interiorul unei culturi, cât și transcendent acesteia. El este omul universal care adună la sine popoare și culturi. Pe de-o parte, Hristos este Iisus-ul european: învăţător isteţ, grabnic ajutător al oamenilor, binefăcător, vindecător, ocrotitor, umanist şi activist. Pe de altă parte este Hristos-ul răsăritean: asiaticul cel postitor, rugător, înţelept şi făcător de minuni. Apuseanul este cel cu picioarele grăbite, răsăriteanul cel cu piciorule încrucișate, în meditare. Dar în Iisus Hristos amândouă sunt cuprinse într-o măsură deplină şi desăvârşită, care transcende atât Răsăritul, cât şi Apusul. Pe lângă cele două dimensiuni, mai apare și imaginea Hristos-ului balcanic, expresie lecturată în interiorul unei continue providențe și istorii a sfinților[3]. Aceste este pentru autor adevărul incontestabil și fundamentul necesar pentru toate structurile europene.
Ne-am referit la conținutul omiliilor și meditațiilor sale. Cel de-al doilea aspect vizează metodologia folosită. Sunt două principii caracterizante – reflecția adevărului sau glasul profetic al predicatorului și entuziasmul Duhului, care însoțește proclamarea mesajului evanghelic. Primul principiu este susținut de cuvântul scripturistic: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie (Matei 10, 34). Aşa a grăit Domnul. A se citi: Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece… Cu sabia adevărului”[4]; iar cel de-al doilea pe cuvântul Domnului din Luca 22, 49: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea ca el să ardă” – Hristos a adus acel foc sfânt cu care El din veşnicie şi în veşnicie a fost înflăcărat şi a luminat: focul adevărului şi al dragostei, foc curat, dumnezeiesc, din vatra veşnică ce se numeşte Sfânta Treime”[5].
Cu referire la auditoriu, Sfântul Nicolae se adresează atât elitelor religioase și culturale, dar și oamenilor simpli, potrivit caracterului universal al mesajul evanghelic. La acestea trei elemente se mai adaugă scopul – întreaga sa operă îl orientează pe omul contemporan pe calea sfinților și către sfințenie: „Nu este uşor a-I urma dintr-o dată lui Hristos. Mai întâi urmează-i pe oamenii buni din satul tău. Aceasta să-ţi fie cea dintâi treaptă. Apoi urmează-i pe oamenii sfinţi din neamul tău. Aceasta să-ţi fie a doua treaptă. Apoi urmează-i pe cei mai mari sfinţi ai Bisericii. Aceasta să-ţi fie a treia treaptă. În cele din urmă, urmează-I lui Hristos. Aceasta este vârful unde nu se poate ajunge dintr-o singură săritură, făcută tocmai de jos. Trudeşte neîncetat asupra sufletului tău”[6].
Tocmai din caracteristica sa de scriitor integral rezultă faptul că discursul său nu poate fi catalogat nici pur mistic, nici simplu științific, ci, pur și simplu, realist. În conștiința sa, așezarea interioară a omului determină și mersul lumii. Soluția nu se întrevede nici în știința occidentului, nici unilateral în înțelepciunea Răsăritului, ci în întâlnirea cu Hristos-Adevărul și Hristos-Dragostea sau adevărul în iubire/ iubirea în adevăr. În acest raport rezidă actualitatea mesajului său.
[1] Gânduri despre bine și rău, București, Predania, 2009, p. 32.
[2] Răspunsuri la întrebările lumii de azi, București, Sofia, 2002, p. 43.
[3] Cf. Mai presus de Răsărit și de Apus. VIII cugetări, București, Predania, 2008, p. 9-15.
[4] Răspunsuri la întrebările lumii de azi, p. 10.
[5] Răspunsuri la întrebările lumii de azi, p. 14.
[6] Gânduri despre bine și rău, p. 145.
