Pe 20 iulie îl sărbătorim pe Sfântul Prooroc Ilie. Îmi aduc aminte cu nostalgie de felul cum îl sărbătoream odinioară. Era în anul 1989, la hramul Mănăstirii Toplița, ocrotită tocmai de acest mare prooroc. Mult prețuitul de mine poet Ioan Alexandru era prezent la slujbă.

Episcopul Emilian Birdaș l-a provocat să vorbească. Aș rezuma în câteva cuvinte predica lui: „Sfinte Ilie, tu stai de mănânci și bei la văduva din Sarepta Sidonului și poporul moare de foame. Auzi, tu! Poporul moare de foame!…” Era evident caracterul protestatar și mărturisitor, pentru vremea aceea, a cuvântării poetului. Ne așteptam la o intervenție dură a oficialităților. Ca „să dreagă busuiocul”, Episcopul a zis la sfârșitul slujbei: „Domnul Ioan Alexandru a fost prea aspru cu Sfântul Prooroc Ilie”. Era clar cui îi era adresat mesajul.

Fără a fi provocatori, sunt momente când trebuie luată atitudine. Mântuitorul ne spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

Când poporul influențat de Ahab și Izabela a căzut în idolatrie, cu mult curaj a intervenit Ilie. „Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul şi a zis: «Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui! Şi dacă este Baal, urmaţi aceluia»” (3 Regi 18, 21).

În vremurile noastre secularizate și secularizante sunt multe modurile în care oamenii pot fi manevrați să meargă după „Baal”. Plecând de la lucrurile mărunte, ca, de pildă, multora le este jenă să se închine pe lângă biserici sau să poate cruciuliță la gât, să participe duminica la slujbă și până la atitudini evident potrivnice spiritualității creștine și Bisericii, toate, într-un fel sau altul, sunt o formă de a-i urma lui „Baal”.

Situația este mult mai complicată, însă eu mă opresc la partea care ni se datorează nouă, clericilor. Fenomenul era prezent, nu la proporțiile de astăzi, și pe vremea lui Octavian Goga. În cartea „Pe urmele unui trecător”, poetul medita la dinamica înstrăinării de cele sfinte: „Și acum, iartă-mă și nu te supăra pe mine dacă, fără a-ți cere un răspuns, stau și mă întreb care este credința dumitale, mult lăudat intelectual al nației mele? Când ai pornit de acolo, din căsuţa de la ţară, şi te-ai dus la şcoală, mai ziceai «Tatăl nostru» seara şi visai cu iele şi pricolici. Duceai în suflet moştenirea din bătrâni: o candelă care licărea în taină şi-ţi lumina drumul. Dar ţi s-a risipit moştenirea asta. S-a spulberat zi de zi şi s-a fărâmiţat în calea ta. Şi, fără să vreau, îmi vine în minte o problemă atât de mare şi atât de nebăgată în seamă a vremii noastre frământate de patimi mici: educaţia religioasă a cărturărimii noastre. Nu găsiţi că ar trebui făcut ceva pentru a ne salva tineretul, dându-i dascăli luminaţi, cari în şcolile secundare să-l înveţe credinţa în Dumnezeu, şi preoţi cu guri de aur cari să cuvânteze acolo, în centrele studenţimii noastre universitare? Fiindcă, aşa cum suntem astăzi, noi nu ştim ce vrem şi nu ştim unde mergem[1].

„Dascălii luminați din școli” și „preoții cu guri de aur” din bisericile noastre orășenești poate ar mai putea face câte ceva. Pentru că „Baal” are la îndemână momelile lui. IT-ul poate fi folosit pozitiv și constructiv, după cum poate fi folosit și rău.

Sfântul Pavel îi scrie lui Timotei: „căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” (2 Timotei 4, 3). Să ne ajute Dumnezeu ca, având dascăli și preoți cu har, cu puterea de convingere a Sfântului Ilie, să ne determine pe noi, oamenii secolului XXI, să strigăm cu convingere: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!” (3 Regi 18, 39).

 

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

 

[1] Octavian Goga, Pe urmele unui trecător, Arad, 1901, p. 32.