Auzim adesea expresia „creştini fără Biserică”, sau „creştini fără Liturghie”. O tristă şi dureroasă denumire, care exprimă, de fapt, o la fel de tristă realitate: mulţi dintre semenii noştri, care sunt botezaţi şi se declară cu bucurie creştini, nu găsesc timp pentru slujbele Bisericii, în general, şi, cel mai dureros, nu cunosc binefacerile Sfintei Liturghii, lipsindu-se de mari daruri, care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. Iar între multele cauze ale acestei realităţi se numără, credem, şi necunoaşterea semnificaţiilor ei liturgice, fie şi în linii mari. Pentru a contribui, fie cât de modest, la apropierea creştinilor „fără biserică” de Sfânta Liturghie, în catehezele anterioare am descris, pe scurt, semnificaţiile Proscomidiei, o rânduială prin care preotul pregăteşte materia jertfei euharistice, iar acum păşim pe firul Sfintei Liturghii, în partea ei de început.
Prezentarea noastrăse limitează, ca de obicei, la momentele principale, din motive psihologice şi de spaţiu al emisiunii, dar pentru doritorii de mai mult îndemnăm a citi explicaţii detaliate în cărţi speciale, dintre care recomandăm:
1.Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1980; 2. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Edit. Mitrop. Olteniei, 1986; 3. † Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Editura Inst. Biblic, Bucureşti, 2007 – reeditată într-un volum care cuprinde şi Pastoralele IPSale, la Ed. Polirom, Iaşi, 2011, prin grija şi osteneala pr. consilier cultural Bogdan Ivanov.
– Binecuvântarea mare (Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…) este un act de slăvire a Sfintei Treimi, dar şi de mărturisire că prin Biserică întrăm în împărăţia cerurilor. În acelaşi timp, Biserica însăşi este o realitate văzută a împărăţiei celei tainice şi nevăzute;
– Amin se traduce prin „aşa să fie” şi exprimă atât acordul nostru cu cele ce se petrec în cadrul slujbei, cât şi dorinţa (angajamentul) credincioşilor de a participa la dialogul liturgic cu slujitorii (arhierei, preoţi, diaconi);
– Antifoanele („Binecuvântează…” şi „Unule născut…”; sunt fragmente din psalmi şi simbolizează vremea de dinainte de Ioan Botezătorul, când Mântuitorul încă nu era cunoscut. De fapt, aşa cum vom observa pe parcurs, în Sfânta Liturghie Mântuitorul şi lucrarea Sa ni se descoperă treptat. Etimologic, „antifon” provine din gr. Âντίφωνον: Âντί = alături de; φωνή = voce. Denumirea arată practica tradiţională a cântărilor interpretate de două coruri (strane) care îşi răspund unul altuia „antifonic”;
– Fericirile, desprinse din Predica de pe munte, reprezintă începutul lucrării publice a Mântuitorului şi arată căile („secretele”) de intrare în Împărăţia cerurilor, dar şi ale fericirii adevărate, care începe chiar din viaţa pământească;
– Ieşirea slujitorilor cu Sfânta Evanghelie („vohodul mic”) simbolizează epifania Domnului, adică arătarea Sa în lume (botezarea în Iordan şi începerea propovăduirii). Sfânta Evanghelie, care cuprinde viaţa şi faptele Lui pe pământ,Îl întruchipează pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. De aceea se şi cântă „veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos…”. Lumânarea purtată înaintea Evangheliei simbolizează lumina spirituală adusă de Mântuitorul, iar purtătorul luminii pe proorocii Vechiului Testament, îndeosebi pe cel mai mare dintre ei, Sf. Ioan Botezătorul;
– Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule…, de trei ori) este cântarea ce aminteşte de imnul Serafimilor din Cartea Proorocului Isaia (Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!, 6, 3). Prin faptul că strana (credincioşii) cântă şi „miluieşte-ne pe noi” ni se arată faptul că Trisaghionul simbolizează unirea îngerilor cu a oamenilor într-o singură Biserică. Avem, propriu-zis, unirea Bisericii triumfătoare (din ceruri) cu a celei luptătoare (de pe pământ);
– Citirea Apostolului închipuie trimiterea la propovăduire a ucenicilor de către Mântuitorul (Matei 28, 19). De ce se citeşte „Apostolul” înaintea citirii „Evangheliei”? Pentru că cele grăite de Domnul însuşi ne înfăţişează arătarea Lui mai lămurit decât cele spuse de Apostoli, vrând să ne spună că manifestarea Domnului în lume s-a făcut treptat, aşa cum descoperirea Lui deplină nu se face de la începutul Liturghiei, ci în partea de la urmă. Cădirea (tămâierea)din timpul citirii Apostolului simbolizează mireasma învăţăturii propovăduite de ei;
– Citirea Evangheliei închipuie arătarea deplină a Mântuitorului în lume, iar atunci când se citeşte Evanghelia, prin glasul slujitorului ne grăieşte Însuşi Iisus Hristos. De aceea, atât înainte, cât şi după citirea ei, cântăreţii (credincioşii) cântă „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”, ca şi cum s-ar adresa Domnului Însuşi, direct;
De încheiere, pomenim un sfat liturgic şi duhovnicesc al părintelui Gheorghe Calciu, pe care l-am auzit la predică din ultima Sf. Liturghie pe care p.c. sa a slujit-o, la biserica noastră, Sf. Ilie-Gorgani din Bucureşti, înainte de a trece la Domnul, în anul 2006: „Iubiţi credincioşi, a spus părintele Gheorghe Calciu, vă îndemn să faceţi tot posibilul să fiţi în biserică întotdeauna înainte de a începe Sf. Liturghie, sau măcar înainte de a se citi Evanghelia. De ce? În momentul predicii, de obicei la sfârşit, vorbeşte un om; când se citeşte Evanghelia vorbeşte Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos…”
