Cu privire la locul și rolul său în lume, Thomas Merton afirma: „Am venit în lume. Liber prin fire, după chipul lui Dumnezeu, am fost totuși prizonierul propriei mele violenţe și egoism, după chipul lumii în care m-am născut. Acea lume era imaginea iadului, plin de oameni ca și mine, iubind pe Dumnezeu, și, totuși, urându-L; născut să-L iubesc, trăind în schimb în frica celor înfometaţi fără speranţă, certaţi cu sine”[1].
Fraza sa autobiografică îl descrie într-un mod evident drept o personalitate puternică, dar contradictorie, care își trăiește existenţa la graniţa dintre credinţă și ateism, lecturat ca separaţie existenţială de Dumnezeu din pricina „legii trupului”, a materiei care se opune omului raţional, după chipul divin, deși adus la existenţă ca să iubească, atât pe prototipul său, cât și lumea întreaga și chiar și pe sine însuși. Atitudinea contradictorie cu referire la personalitatea sa a fost prezentă până la moartea lui, ba chiar și postum, mai ales pentru interesul și relaţia pe care a avut-o cu spiritualităţile orientale, de factură necreștină.
Thomas Merton se naște la 31 ianuarie 1915, în Prades, Franţa. Înainte de intrarea în conventul trapist din Kentucky se dedică activităţii didactice. A publicat numeroase lucrări atât ca poet și eseist, cât și ca romancier. În istoria spiritualităţii contemporane s-a remarcat mai ales prin autobiografia sa „The Seven Storey Mountain” (Muntele cu șapte trepte).
Contextul istoric al vieţii sale a fost marcat de atrocităţile Războaielor Mondiale, o atmosferă în totală contracţie cu tematicele predilecte din scrierile sale, concentrate în jurul unei atitudini pacifiste, marcate de o spiritualitate angajată și responsabilă. Tatăl său, Owen Merton, a fost un imigrant din Noua Zeelanda, iar mama sa, Ruth Jenkins, aparţinea comunităţii americane Quaker[2].
La câteva luni după ce se naște Thomas, părinţii săi părăsesc Franţa și se mută în Statele Unite. Familia sa se stabilește în cele din urmă în Douglaston, Queens, un cartier al New York-ului. Mama sa va muri de cancer, în 1921, când Thomas avea doar șase ani. Prin urmare, tinereţea și-o petrece călătorind împreună cu tatăl său, cu vizite periodice în America, la bunicii săi. În timpul adolescenţei, Thomas va fi înscris la diverse școli private în Franţa și Anglia, urmând, în cele din urmă, studiile la Clare College, Cambridge. În anul 1934, Merton părăsește Cambridge-ul și se întoarce în SUA la bunicii săi din New York, unde își va continua pregătirea academică la Universitatea Columbia. Această etapă a studenţiei cuprinde și convertirea sa la romano-catolicism. În această perioadă se dedică numeroaselor acte de caritate și se apropie tot mai mult de o religiozitate participativă. În 1941 intră în „Mănăstirea Ghetsimani”, în apropiere de Louisville, Kentucky, ce aparţinea Ordinului Cistercian, unei comunităţi trapiste. Acolo, pe lângă noua sa vocaţie monastică, cea de scriitor va fi vizibil exprimată. Experienţa sa în mănăstire a avut o influenţă serioasă asupra cunoașterii de sine și a evoluţiei sale spirituale. Încurajat de stareţul comunităţii, Dom Frederic Dunne, conștient de inteligenţa și talentul său literar, acesta își va urma pasiunea pentru scris. Așa se face că Merton se va concentra pe traducerea de texte religioase și realizarea unor biografii ale sfinţilor pentru viaţa duhovnicească a mănăstirii.
Un scriitor prolific, din 1947 până la moartea sa prematură în 1968, Thomas Merton a scris și a publicat mai mult de 70 de cărţi, două mii de poezii și numeroase eseuri, conferinţe și comentarii. În 1948, Merton și-a publicat autobiografia sa și povestea încercării sale timpurii în credinţă, ce a dus la convertirea sa, „Muntele cu șapte trepte”. Scrierile sale par să dezvăluie transformarea lui dintr-un rănit introvertit pasionat într-un intelectual mai expansiv. În acest context, depășește zidurile mănăstirii printr-o implicare socială și chiar politică, promovând dialogul între oameni de diferite religii. În conștiinţa sa, întâlnirea cu Dumnezeu presupune, în consecinţă, întâlnirea și slujirea celorlalţi. Poziţiile sale cu privire la activismul social și opiniile sale religioase generoase i-au adus critici severe din partea unor catolici și non-catolici, care au pus la îndoială integritatea și devotamentul său. El însuși vorbește despre o convertire continuă, fapt care l-a condus la studiul religiilor din Asia, în special buddhismul Zen, în ultimii ani ai vieţii sale. La 10 decembrie 1968, în timp ce participa la o conferinţă interconfesională în Bangkok, Tailanda, Merton, rănit de un ventilator electric, va părăsi această viaţă.
Thomas Merton a fost subiectul unui discurs al Papei Francisc la un congres în Statele Unite ale Americii, la 25 septembrie 2015. Omagiindu-l alături de Dorothy Day și Martir Luther King, acesta afirma: „Thomas Merton a fost o sursă de inspiraţie spirituală și o călăuză ghid pentru mulţi oameni… a fost, mai presus de toate, un om al rugăciunii, un gânditor care a contestat certitudinile timpului său și a deschis noi orizonturi pentru suflete și pentru Biserică. A fost, de asemenea, un om al dialogului, un promotor al păcii între popoare și între religii”[3].
Această caracterizare, cu valoare sintetică, exprimă limpede punctele forte ale spiritualităţii sale. Trei sunt direcţiile majore de acţiune. În primul rând, a fost un om al credinţei, un contemplativ, „un om al rugăciunii, mai presus de toate”. El însuși se descrie ca un om al credinţei în lume, chemat să identifice acolo semnele prezenţei, vocii și dragostei Celui Atotputernic[4]. Dumnezeu este Cel care cheamă și omul răspunde înaintând pe propriul său drum, asistat de Dumnezeu Însuși. Nu neglijează deloc cel de-al doilea element obligatoriu pentru itinerariul său – pregătirea academică, doar că viaţa intelectuală este integrată în viaţa contemplativă. Acesta afirmă: „Contemplarea este forma cea mai înaltă a vieţii intelectuale și spirituale a omului. Este acea viaţă, în conștiinţă maximă, activă în mod deplin, desăvârșit conștientă de a fi viaţă. Este rodul vieţii, existenţei. Este gratitudine pentru darul vieţii, al conștiinţei, al existenţei. Este înţelesul clar că viaţa și existenţa, în noi, derivă dintr-o Sursă invizibilă, transcendentă și infinit bogată. Contemplarea este mai presus de orice, este cunoașterea realităţilor acestei Surse”[5]. La această stare, afirmă în continuare, accede atât credinţa, cât și intelectul uman. Tipul de experienţă spirituală de care se vorbește aici, pe linia Sfântului Grigore de Nyssa sau a Sfântului Dionisie Areopagitul, este descrisă în limbaj apofatic drept „a cunoaște fără a cunoaște”. Fără ca pregătirea de tip academic să fie negată, Thomas Merton o supune credinţei sau, mai degrabă, o integrează credinţei. Instrumentul credinţei îl face ca să includă în logica umană raţiunile divine. Folosindu-se de talentul literar, dublat de conţinutul profund al mesajului său, generat de o experienţă concretă, lucrările sale îl fac unul dintre cei mai lecturaţi scriitori creștini din contemporaneitate și sursă pentru diverse convertiri, mai ales pentru curajul mesajului său și buna îndrăzneală de a interoga unele aspecte ale timpului său, care par să fi fost fixate și de neatins. Și tot acest demers, de dragul devenirii sale interioare și a lectorilor săi. Curajul său se extinde și în atitudinea faţă de cei din afara confesiunii sale, ba chiar și a religiei sale. Interesat de religiile orientale, mai ales în ultima parte a vieţii sale, încearcă să identifice în acestea valori creștine care să susţină un ecumenism practic, pornind de la altitudini, practici sau trăiri interioare. Principiul definirii sale ca și monah catolic era exprimat cu precizie nu în baza metodologiei „against the others” (împotriva celorlalţi), ci împreună cu ceilalţi: „Dacă mă afirm ca un catolic pur și simplu prin negarea tuturor celorlalţi, musulmani, evrei, protestanţi, hinduși, budiști etc., în cele din urmă, voi găsi că nu a mai rămas mult pentru mine ca să mă pot afirma drept un catolic: și cu siguranţă, nici o suflare a Duhului cu care să afirm acest lucru”[6].
Pentru curajul credinţei, profunzimea experienţei și îndrăzneală dialogului deschis cu ceilalţi, Thomas Merton a devenit sursă de inspiraţie spirituală și convertire interioară pentru mulţi. Nu se prezintă drept un liniștit într-ale vieţii, deși persoană consacrată unei discipline contemplative, ci mereu un căutător, un pribeag și un călător către zenitul divin, fără să ne lase măcar să înţelegem dacă a aflat ceea ce căuta, dacă a atins ceea ce nădăjduia. Într-o lume în care mulţi par să caute acel ceva care să ne ofere certitudini și să ne scoată din confuzie, Thomas Merton rămâne un ghid care poate să indice un drum destul de verificat, ferit de surprize nenecesare și, totuși, unul curajos, provocator și optimist, deschis la prezenţa (C)celuilalt.
[1] Începutul operei sale biografi ce „The Seven Storey Mountain”.
[2] Quakeri este numele dat membrilor uneicomunităţi protestante numite și Societatea Religioasă a Prietenilor, mișcare creștină înfi inţată de puritanul englez George Fox la jumătatea secolului XVII. La începuturi, quakerii nu aveau preoţi sau pastori socotind că Dumnezeu îl va inspira pe unul dintre membrii congregaţiei să vorbească în numele Lui. Quakerii nu recunosc tainele ofi ciate de preoţi, riturile şi clerul, în general. Ei refuză prestarea jurământului și a serviciului militar.
[3] http://en.radiovaticana.va/news/2015/09/24/when_pope_francis_mentions_thomas_merton/1174418.
[4] Thomas Merton, Semi di contemplazione, Milano, 2006, p. 7-8.
[5] Thomas Merton, Semi di contemplazione, p. 3.
[6] Conjectures of a Guilty Bystander, 1967, p. 133.
Articol preluat din Revista Renașterea, iunie 2016
