Unitate creştină

de | iun. 12, 2021 | Spiritualitate

Domnul Iisus Hristos, Cel care ne-a iubit atât de mult încât s-a întrupat ca să ne mântuiască, s-a rugat Tatălui ca toţi cei ce vor crede în El, ca noi toţi cei ce suntem urmaşi ai apostolilor, să fim una. Despre această unitate pe care o doreşte Domnul Hristos vreau să vă vorbesc şi la acest singur gând mă voi opri azi, la această sărbătoare minunată. De ce? Pentru că, dumneavoastră, observaţi la fel de bine ca şi mine câtă dezbinare, câtă vrajbă, câtă neînţelegere este în lumea în care trăim noi.

Domnul Iisus Hristos s-a întrupat, a propovăduit, a pătimit, a fost pironit pe Cruce, a fost îngropat, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi l-a trimis pe Preasfântul Său Duh, tocmai pentru a ne aduce la unitate. A făcut toate acestea pentru ca într-o lume învrăjbită să aducă pacea. Şi Tatălui Ceresc se roagă aşa: „Părinte Sfinte, fă ca aceştia ce vor crede în Mine să fie una aşa cum Tu cu Mine, una eşti”.

Noi, aşa cum vă spuneam, observăm că în lumea în care trăim noi sunt multe neînţelegeri şi dispute. Gândindu-ne la nivelul cel mai înalt, vedem că sunt neînţelegeri între state, ba chiar războaie în diferite ţări ale globului. Dacă venim în ţara noastră, găsim neînţelegeri între partidele politice, dar, dacă venim mai aproape, găsim neînţelegeri chiar în casa noastră. Şi atunci înţelegem deplin cât de actuală este această problemă a unităţii la care suntem chemaţi de Domnul Iisus Hristos.

Încă din Vechiul Testament, un mare înţelept, Isus fiul lui Sirah, consemna printre virtuţile pe care le preamărea, unitatea. În capitolul 25 al cărţii sale, referitor la înţelepciunea pe care Dumnezeu ne-o dă nouă, scrie: „Cu trei lucruri m-am împodobit şi m-am sculat frumoasă înaintea Domnului şi înaintea oamenilor: unirea fraţilor, dragostea între prieteni şi bărbatul cu femeia care se înţeleg bine unul cu altul”. Aceste trei virtuţi sunt foarte mari.

Sfântul Apostol Pavel, ucenic fidel al învăţăturii Mântuitorului, în Epistola către Efeseni, în capitolul 4, în primele trei versete ne îndeamnă acelaşi lucru, cerându-ne să fim uniţi între noi, să fie armonie între noi: „De aceea vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea duhului, întru legătura păcii”. Este foarte important ceea ce ne cere Sfântul Pavel: să ne silim să păzim „unitatea duhului, întru legătura păcii”. Trebuie subliniate cele două cuvinte importante şi plăcute Domnului: unitate şi pace.

Observăm că există neînţelegeri şi la nivel mare şi la nivel mic. Dar, din nefericire, şi poate cel mai grav, este faptul că dezbinarea a pătruns şi în cea mai sfântă preocupare a omului, în preocuparea religioasă. De aceea, Sfântul Pavel îşi continuă gândul, zicând aşa: „Este un trup şi un duh, precum aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credinţă şi un Botez”. Atunci când Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica, prin trimiterea Duhului Sfânt pe pământ, între creştinii din prima comunitate era multă dragoste şi multă unitate. Însă, din nefericire, prin lucrarea celui rău, mai târziu, a pătruns dezbinarea.

Un mare predicator din perioada interbelică şi chiar de după cel de-al doilea Război Mondial a fost părintele Toma Chiricuţă. El ne-a lăsat următoarea parabolă duhovnicească. El îşi închipuia cum, atunci când Domnul Hristos s-a coborât pe pământ, când s-a întrupat, când a despicat veacurile, fiind în ieslea din Betleemul Iudeii, au venit să I se închine păstorii aducându-şi darurile lor, au venit cei trei crai să se-nchine, aducându-şi şi ei darul lor. Atunci, Pruncul Mântuitor îi privea cu multă dragoste, pentru că, între ei toţi era o unitate de simţire, de credinţă, de gând şi îi binecuvânta pe fiecare. Şi zice părintele Toma Chiricuţă, făcând o actualizare care e valabilă până azi: „Iată, după două mii de ani de creştinism, lucrurile nu mai stau chiar aşa”. Dacă atunci erau puţini şi toţi aveau un singur gând, o singură năzuinţă, fiind între ei armonie multă, acum după două mii de ani de creştinism, acolo în peştera din Betleem, unde se fac pelerinaje multe, nu mai încap toţi creştinii. Creştinii sunt mulţi în lume, dar, din nefericire sunt împărţiţi. Şi zice părintele Chiricuţă: „Nu pot intra toţi creştinii în peşteră, dar intră reprezentanţii celor trei mari confesiuni, a ortodocşilor, a catolicilor şi a protestanţilor. Toţi merg cu râvnă şi cu dorinţa de a fi binecuvântaţi de Domnul Hristos. Dar Domnul Hristos îi priveşte cu tristeţe şi cu multă durere”[i]. De ce oare? Pentru că nu mai e unitatea de la început, unitate pentru care s-a rugat Tatălui Ceresc.

Vedeţi, până la 1054, Biserica a fost una. Atunci s-a rupt Biserica Apuseană de cea Răsăriteană. La 1517, a luat naştere Biserica Protestantă, iar acum, în vremurile noastre moderne, foarte multe culte neo-protestante s-au rupt din Biserica Protestantă. Toate acestea risipesc şi nu aduc unitate. Acum înţelegem rugămintea Domnului Hristos către Tatăl Său, către Tatăl nostru: „Doamne, te rog ca aceştia ce cred în Mine să fie una aşa cum Tu cu Mine una eşti”. Pe Mântuitorul Iisus Hristos îl doare dezbinarea. Mulţimea de confesiuni creştine îi produc durere Domnului Iisus Hristos. El ar vrea ca toţi să fim una.

Acum, nu e chiar o noutate această dezbinare, pentru că, dacă Domnul Hristos adună, dacă Domnul Hristos uneşte, dacă Domnul Iisus Hristos binecuvintează, diavolul dezbină, împarte şi împrăştie.

Duminica a 7-a după Paști ne aduce aminte că încă şi în veacul al IV-lea, diavolul făcea lucrul acesta, folosindu-se de cei pe care a reuşit să-i rupă de biserică.

În Duminica a 7-a după Paşti, este pomenită Adunarea Sfinţilor Părinţi din toată lumea, la Niceea, în anul 325. Atunci, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, observând că erezia lui Arie, care era un om deştept, fiind preot în Alexandria, dar şi foarte ambiţios, formase o sectă puternică, susţinând că Domnul Hristos nu-i Dumnezeu adevărat, că e cea mai importantă făptură creată de Dumnezeu, dar e creatură şi e mai mic decât Dumnezeu, i-a adunat pe Părinţi la Niceea. (Noi ştim că lucrurile stau altfel, că Domnul Iisus Hristos este de-o fiinţă cu Tatăl, că este egal cu Tatăl. Dumnezeu Tatăl ne-a creat prin Domnul Hristos, ne-a mântuit prin Domnul Hristos, ne binecuvintează prin Duhul Sfânt). Atunci, în 325 s-a întrunit sinodul de la Niceea şi au fost stabilite primele 5 articole din Simbolul de Credinţă pe care îl recităm la orice Liturghie şi la Taina Sfântului Botez şi la alte slujbe. Urmare a acestui sinod, a acestei întâlniri a Sfinţilor Părinţi, Arie a fost dat de ruşine, iar învăţătura lui, combătută definitiv. Sfântul Împărat Constantin cel Mare a întrunit acest Sinod şi, cu siguranţă că nu i-a fost uşor. L-a întrunit totuşi, pentru că râvnea pentru unitatea spirituală a lumii, la fel cum ştia că dorea şi Mântuitorul Iisus Hristos.

Noi constatăm aceste lucruri care Îl îndurerează şi-L întristează pe Mântuitorul Iisus Hristos şi ca unii care voim să-I împlinim dorinţa, ne întrebăm, sau ar trebui să ne întrebăm ce putem face ca să reparăm aceste lucruri. Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog din veacul trecut făcea următoarea meditaţie: „Închipuiţi-vă că este un cerc mare, mare de tot, pe circumferinţa căruia se află toţi oamenii din lume. De la fiecare om, înspre centrul cercului, pleacă câte o rază. În centrul cercului stă Domnul Iisus Hristos. Oameni care pleacă pe rază către Domnul Iisus Hristos, pe măsură ce se apropie de Domnul Hristos, se apropie şi unul de celălalt”. Aceasta este soluţia: pentru ca oamenii să-şi regăsească unitatea, bunătatea, trebuie să se apropie de Domnul Hristos. Pe măsură ce ne apropiem de Domnul Hristos, ne apropiem şi unii de ceilalţi.

Această lucrare o face Biserica de la întemeierea ei şi până astăzi. Ea încearcă să-i facă pe oameni să pună în practică Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenici înainte de patimă: „Aşa să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit”, adică până la jertfă „pentru că, mai mare dragoste nu poate avea cineva decât să-şi pună viaţa pentru semenul său”.

Aşadar, în această duminică, Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, ne aducem aminte că Domnul Hristos ne uneşte, ne adună şi voieşte să ne facă mai buni. Pe măsură ce ne apropiem de El, ne apropiem şi unii de ceilalţi. Lumea în care trăim noi de acest lucru are nevoie. Dacă Domnul Hristos ar fi preocuparea esenţială a vieţii tuturor oamenilor, în lume ar fi mult mai multă armonie, bună înţelegere şi aceasta ar atrage după sine şi din punct de vedere material mai mult belşug.

Sfânta Scriptură este cuvântul Lui şi bine ar fi dacă, măcar un capitol, în fiecare zi am citi din ea. Pe de altă parte, în biserică, la Liturghie, Dumnezeu întinde masă mare şi pune în faţa noastră cea mai preţioasă hrană: Trupul şi Sângele Fiului Său.

Astfel, realizăm de ce creştinii noştri iubesc biserica. Ei realizează că aici se întâlnesc cu Hristos, aici se nutresc cu Hristos, aici cresc în Hristos, aici caută şi găsesc unitatea în Hristos, aici aud cuvintele lui Dumnezeu propovăduite de părinţii lor duhovniceşti.


[i] Revista „Fântâna Darurilor”, Decembrie 1933, Bucureşti, p. 285.


 

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/ips-andrei/" target="_self">Mitropolitul Andrei</a>

Mitropolitul Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Ultimele articole

Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” de la Nușeni

Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” de la Nușeni

Inițiativa înființării Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” din localitatea bistrițeană Nușeni, Protopopiatul Beclean, a aparținut vrednicului de pomenire Arhiepiscop Teofil Herineanu. Acesta a aprobat, în 1991, înființarea unei mănăstirii în ținutul său...

Mai multe din Spiritualitate
Omul civilizat și grija pentru suflet

Omul civilizat și grija pentru suflet

Nuvela „Moara cu noroc” (a lui Ioan Slavici), vorbeşte despre un om, un foarte bun creştin, care era harnic şi avea de toate. Necazul a început când a fost robit de cele materiale, pentru că atunci toate s-au făcut, până la urmă, praf. Iată ce concluzie trage Ioan Slavici: „Liniştea colibei tale te face fericit”. Aşa cum zice Sfântul Pavel, dacă avem mâncare şi îmbrăcăminte pentru noi şi pentru copiii noştri, ne este de ajuns, pentru că „liniştea colibei tale te face fericit”.

Lucrarea de sfinţire a vieţii noastre are loc aici, în Biserică

Lucrarea de sfinţire a vieţii noastre are loc aici, în Biserică

În prima duminică de după Rusalii, dacă vă uitaţi pe calendar este „Duminica Tuturor Sfinţilor”, zi în care îi prăznuim pe toţi sfinţii câţi au trăit și vor trăi pe pământul acesta și care nu sunt trecuţi toţi cu numele pe calendar. Sunt trecuţi și cunoscuţi doar o...

Darurile Duhului Sfânt asupra trimișilor lui Dumnezeu

Darurile Duhului Sfânt asupra trimișilor lui Dumnezeu

Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte. Şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Acela pe care-l trimite Hristos, o, ce fiinţă trebuie să fie acela şi ce lumină trebuie să-l învăluie,...

Creștinii primelor veacuri, exemplu pentru creștinii zilelor noastre

Creștinii primelor veacuri, exemplu pentru creștinii zilelor noastre

Creștinii primelor veacuri aveau o credința foarte puternică, comunitățile lor erau închegate, se ajutau și își purtau de grijă reciproc. Toate acestea pentru că aveau în suflete lumina puternică a lui Hristos. Exemplul și învățăturile Mântuitorului erau încă...