An de an, apropierea zilei de 14 octombrie aduce cu sine debutul celui mai mare pelerinaj din spațiul românesc. Zeci, dacă nu chiar sute de mii de oameni iau drumul Iașilor. Sunt mânați de felurite motive. Credința e, aproape pentru fiecare, un adevărat factor motivațional. Cei mai mulți aduc cu ei dureri, griji și suferințe. Se găsesc între ei și unii care, bucuroși de împlinirea cererilor pe care i le-au adresat, vin să-i mulțumească. Ori oameni care, pur și simplu, au venit s-o vadă. Așa cum s-ar duce să-și cerceteze o rudă dragă, care nu stă tocmai în vecinătate.

Cuvioasa îi primește pe toți. Lacrimile lor, ce se-aștern, nu de puține ori, lângă racla dânsei, vin să vorbească despre strânsa relație pe care-o are cu poporul. Despre încrederea pe care cel din urmă o are în dânsa. Și despre dragostea ei. Căci, cine ar veni să-și descarce sufletul cuiva care nu-i poate aduce alinare?

Mărturiile lor vin, nu de puține ori, să vorbească despre modul în care Dumnezeu lucrează în chip miraculos în viața oamenilor. Prin Sfinții Săi. Să arate că darurile primite în timpul vieții pământești ca răsplată pentru curăția și jertfelnicia sa nu s-au estompat odată cu marea trecere. Dimpotrivă, ele vin să ilustreze faptul că, odată ce și-a încheiat drumul aici, a ajuns acolo unde a nădăjduit. Și că, din înălțimea slăvilor celeste, privește cu dragoste înspre popor. Îl ascultă, îi înțelege durerile și mijlocește, de câte ori e solicitată, înaintea tronului dumnezeiesc pentru alinarea suferințelor lui. Nu-i ușor să fii în postura ei! De câte ori nu s-o fi ducând Cuvioasa la Hristos să pledeze cauza unor păcătoși? De bună seamă, nu de puține ori o fi fiind și apostrofată din pricina noastră. Și totuși, nu se dă bătută. E conștientă că în spatele insistențelor dânsei nu se găesesc gânduri de mărire, ori motivații precum obrăznicia. Ceea ce o mână în luptă pentru susținerea cauzei unor oameni care, nu de puține ori se arată a fi recunoscători, e dragostea nețărmurită pentru lume. Căci atunci când iubești pe cineva, vezi în el potențialul. Te preocupă dorința de a-l transforma în bine atunci când hălăduiește pe cărări care nu-s tocmai cele așteptate. Și-n același timp, îl prețuiești și-l susții așa cum e. Îi ești sprijin atunci când cade și nu-l potopești cu reproșuri, chiar dacă uneori, parcă ți-ar trece prin minte să-i zici vreo câteva vorbe care să-l aducă în simțiri.

Poate că acesta ar fi unul dintre aspectele esențiale pe care ar trebui să le învățăm de la Sfânta Maică Parascheva. Răbdarea cu cei neputincioși, ori nărăvași. Rugăciunea smerită pentru ei. Și nădejdea în faptul că dragostea nețărmurită a lui Hristos poate să topească gheața de pe inima lor și să-i schimbe radical.

Desigur, n-ar fi rău să privim și înspre cealaltă parte a baricadei. Înspre băbuțele, nu de puține ori criticate pentru că nu dau bine în ochii progresiștilor, care-și așteaptă cuminte rândul. Nu cer mare lucru. Doar câteva clipe de intimitate cu Sfânta. Ar dori s-o mai vadă. Să-și ostoaie dorul de rugăciune și să se bucure. La vârsta lor, puținele bucurii sunt îndeobște cu finalitate eshatologică. Și dacă vor să-i solicite ceva, nu-i legat de dânsele. Ci de cine știe ce nepot, ori fiu care-și duce viața prin depărtări geografice, ori spirituale. Să privim înspre ele, așa cum privește și dânsa. Și să învățăm din exemplul lor. Îndrăzniți!

Sfântă Cuvioasă Maică Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!