<span style='color:#B00000  ;font-size:14px;'>Pr. Cristian Sonea</span> <br> Dialogul ecumenic conform Sfântului și Marelui Sinod. Câteva lămuriri</p>

Pr. Cristian Sonea
Dialogul ecumenic conform Sfântului și Marelui Sinod. Câteva lămuriri

Ultimul mare eveniment care a marcat viața Bisericii Ortodoxe a fost Sfântul și Marele Sinod, desfășurat în Creta, în luna iulie a acestui an. Oportunitatea organizării lui a fost pomenită mai întâi în 1902, iar procesul a demarat cu adevărat la primul congres pan-ortodox din Constantinopol în 1923. Primele pregătiri formale au avut loc la Rodhos, în 1961. În perioada 18-27 iulie 2016, Bisericile Ortodoxe autocefale s-au adunat într-o mare întâlnire sinodală, după o foarte lungă perioadă de timp, dacă este să ne gândim că ultimul sinod ecumenic a avut loc la Niceea, în 787.  Delegația Bisericii Ortodoxe Române a fost compusă din 25 de ierarhi și a fost condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Mai merită menționat faptul că reprezentații a patru Biserici Ortodoxe (Biserica Antiohiei, Biserica Rusă, Biserica Bulgariei și Biserica Georgiei) nu au participat la întâlnire. Temele discutate au fost: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, Diaspora Ortodoxă, Autonomia şi modul proclamării acesteia, Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la căsătorie, Importanţa postului şi a respectării acestuia astăzi și Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine. De asemenea, s-a formulat un Mesaj final, precum și Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Textul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine a stârnit cele mai aprige controverse, de la unele de tip fundamentalist, la unele care au apreciat conținutul documentelor ca fiind lipsit de importanță teologică și neracordat la realitățile lumii în care trăim. Acestea toate au adus din nou în discuție tema dialogului ecumenic. Argumentele utilizate în dezbatere demonstrează că există multe neclarități cu privire la acest subiect. Se fac confuzii grave și se aruncă în luptă apelative smintitoare, care, cu siguranță, nu fac niciun bine Bisericii. Formulări ca „erezie”, „pan-erezie”, „anatema”, „masonerie”, „posedare demonică”, „națiune sfântă”, „excomunicare”, „blestem”, „exorcizare”, „statanism”, „ortodoxie sau moarte”, „radicalism”, „legionarism”, „extremism”, „talibanism” și altele ca acestea, creionează o imaginea deloc onorantă pentru credincioșii Bisericii lui Hristos. Din aceste motive, considerăm că ar trebui, din nou, să ne amintim care este înțelesul teologic al dialogului ecumenic.

Neavând pretenția că vom lămuri pe deplin chestiunea în discuție, vom încerca să aducem câteva explicații în plus cu privire la ceea ce înseamnă „unitatea pierdută a creștinilor” și acceptarea „denumirii istorice a altor biserici de către Biserica Ortodoxă”. Acestea sunt doar două dintre formulările care au creat îngrijorare contestatarilor Sinodului.

 

Unitatea Bisericii și „unitatea pierdută a creștinilor”

 

DSC_3638Conform unora dintre contestatari, prin sintagma „unitatea pierdută a creștinilor”, sau prin expresia „restaurarea unității creștine”, Sfântul și Marele Sinod sugerează că unitatea Bisericii s-ar fi pierdut la un moment dat și, în consecință, prin dialogul ecumenic s-ar urmări refacerea acestei unități. Într-adevăr, dacă facem apel la definții neteologice ale termenului ecumenism vom constata că întâlnim astfel de interpretări. Spre exemplu, conform Dicționarului Explicativ al Limbii române, ecumenismul este  o „mișcare de refacere a unității universale a Bisericilor creștine, cu respectarea autonomiei lor, pe calea acordurilor și a dialogului” (DEX, 2009). Definiția este total eronată din punct de vedere ortodox. Înțelegând dialogul ecumenic ca o mișcare de „refacere a unității universale a Bisericilor creștine” sau o mișcare ce are ca scop unificarea tuturor bisericilor creștine, se subînțelege că, la un moment dat în istorie, unitatea Bisericii s-a distrus și acum trebuie refăcută, iar mișcarea ecumenică ar avea un rol esențial în acest demers. Unitatea este o însușire ființială a Bisericii, alături sfințenie, sobornicitate și apostolicitate și ea nu poate fi distrusă. Acest adevăr îl exprimă cu claritate documentul sinodal „Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată” (art. 6). Biserica este Una pentru că unul este Capul său, Iisus Hristos, unul este Duhul Sfânt care-l face prezent pe Hristos în ea, unul este harul sfințitor, care sfințește și desăvârșește întreaga făptură și una este Sfânta Treime a cărei viață de comuniune se trăiește anticipat în Biserică. A se distruge unitatea Bisericii ar echivala cu împărțirea lui Hristos sau a Sfintei Treimi. Deci, unitatea Bisericii este ontologic legată de unitatea lui Dumnezeu, iar această unitate prezentă și trăită in Biserică este darul lui Dumnezeu pentru noi. Credincioșii se bucură, se sfințesc și se desăvârșesc în această unitate. Și atunci de ce documentul sinodal vorbește despre „unitatea pierdută a creștinilor” sau „restaurarea unității creștine”?

O astfel de formulare sugerează că între unitatea Bisericii și unitatea creștinilor este o deosebire. Credincioșii participă la unitatea Bisericii în calitate de membri ai ei și rămân în această unitate în măsura în care mărturisesc credința apostolică, păstrează succesiunea apostolică neîntreruptă, integralitatea vieții sacramentale, exprimată în modul cel mai înalt în Euharistie, comuniunea dogmatică, canonică și euharistică cu celelalte Biserici ortodoxe locale. În organismul divino-uman, care este Biserica, fiecare credincios este asemenea unei celule vii ce devine parte integrantă a trupului și trăiește în Hristos o viață încărcată de harul sfințitor. În măsura în care aceste condiții obiective sunt îndeplinite, o comunitate eclesială locală poate fi numită Biserică și este manifestarea vizibilă a Bisericii celei una a lui Hristos.

Din nefericire, nu toți creștinii mărturisesc aceeași credință. Pentru Ortodoxie, la baza dezunității credincioșilor stă schisma și erezia. Unii dintre contestatarii documentului susțin că, în momentul în care cineva se desprinde prin erezie sau schismă din Biserică, acela nu mai poate fi numit creștin, altfel spus, ereticul este asemenea unui păgân. Totuși, practica primirii în Biserică a ereticilor și schimaticilor statornicită la sinoadele ecumenice (can. 7 sin. II ec. 381; 95 trulan) arată că se făcea o diferențiere chiar între tipurile de erezii, cu atât mai mult, între eretici și păgâni. Apoi, în viața Bisericii s-a dovedit că există iarăși o deosebire între ereziarh și cei care l-au urmat: nu toți au fost judecați cu aceeași măsură. Scrierile Sfântului Grigorie de Nazianz aduc mărturie cu privire la înțelesul termenului „creștin” în Cuvântarea funebră rostită la moartea tatălui său, Sfântul Grigorie cel Bătrân (+374), care înainte de a se boteza a fost adeptul unei secte iudeo-păgâne numită ahypsistarienilor. Despre tatăl său din perioada în care nu era în Biserică, Sfântul Grigorie spune că „era al nostru”, prin comportamentul său moral. În istoria mai veche și mai recentă a Bisericii, există suficiente documente în care apusenii sunt numiți creștini, deși nu sunt ortodocși. Lăsând la o parte chestiunea terminologică, ce poate fi amendată, Sfântul și Marele Sinod s-a referit la „unitatea pierdută a creștinilor” ca la o realitate evidentă pentru toată lumea. Sunt mulți cei care se declară creștini, care însă nu mai sunt în comuniune cu Biserica cea Una și în acest sens, unitatea creștinilor s-a pierdut. Așadar, din cauză că unii au decis să părăsească credința apostolică, se constată cu tristețe distrugerea unității de credință a creștinilor. Cu toate cestea, faptul că o parte, sau mai multe părți s-au rupt din Biserica lui Hristos, nu afectează unitatea ființială a Bisericii.

Teoria „ramurilor”, potrivit căreia în toate denominațiunile creștine sunt mlădițe ale unei Biserici universale nevăzute este străină Ortodoxiei. De asemenea, „intercomuniunea”și „ospitalitatea euharistică” sunt practici străine de Ortodoxie. Conform acestor practici neortodoxe, deși se recunoaște existența diferențelor în materie de credință, sau a dezunității de credință, totuși se promovează un „ospăț al dragostei”, care, ca bază a dialogului interconfesional, ar putea duce, în timp, și la unitatea de credință. Ortodoxia nu poate separa discursul referitor la unitatea Bisericii în mai multe „tipologii” ale unității: „unitatea dragostei”, „unitatea euharistică”, „unitatea de credință”, așa cum se procedează în discursul ecumenic de factură protestantă. În treacăt fiind spus, acest lucru a făcut posibilă încheierea de acorduri teologice între diferite comunități protestante, în urma cărora, credincioșii se pot împărtăși la acele comunități născute din Reformă care au semnat acordurile, iar, în anumite cazuri, pastorii din diferite tradiții protestante pot concelebra liturghia. Pentru teologia răsăriteană, unitatea de credință și unitatea euharistică sunt legate ființial una de cealaltă. Prima este condiția primirii Euharistiei, iar a doua este confirmarea așezării într-o unitate de credință în Biserică și într-o unitate duhovnicească cu Dumnezeu și cu toți membrii Bisericii. Faptul că Ortodoxia a ales să nu îmbrățișeze practica „intercomuniunii” și a „ospitalității euharistice” este o dovadă a înțelesului pe care îl dă celorlalte comunități eclesiale cu care intră în dialog. Sunt comunități care s-au îndepărtat de Biserică, unele mai mult, altele mai puțin, dar față de care Biserica are datoria de a mărturisi credința apostolică.

În același timp, trebuie să fim conștienți că Ortodoxia intră în contact cu o formă de înțelegere a dialogului ecumenic pe care nu-l îmbrățișază. În lumea protestantă, ideea de „denominaționalism” este centrală și, ca urmare, problema unității creștine este privită de obicei în termeni de înțelegere sau reconciliere interdenominațională. Pentru ortodocși, problema ecumenică fundamentală este aceea a diviziunii ca urmare a ereziei sau a schismei. Ortodoxia nu poate accepta ideea „egalității confesiunilor” și nu poate vedea unirea creștină ca o adaptare sau negociere interdenominațională. Cei care s-au îndepărtat trebuie să se întoarcă la credința apostolică sau să descopere în propriul cadrul eclesial „elementele” credinței apostolice. Rostul Ortodoxiei în dialogul ecumenic chiar acesta este, de a da mărturie de credință apostolică în acele medii culturale și eclesiale înstrăinate de ea.

 

Biserica și celelalte comunități creștine

 

DSC_3744Participarea Ortodoxiei în mișcarea ecumenică nu este o problemă de identitate eclesială. Biserica Ortodoxă știe cine este. Aceasta participă în mișcarea ecumenică având conștiința că este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească. Chestiunea problematică apare în momentul în care Biserica trebuie să-și „definească” partenerii de dialog. Ce sunt celelalte comunități creștine pentru ortodocși? Cum pot fi ele numite?

Cum ar trebui numite celelalte comunități creștine îi preocupă pe toți cei care participă la dispută din aceste zile, provocată de decizia Sfântului și Marelui Sinod de accepta, în art. 6 al documentului Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, „denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe” cu care Biserica Ortodoxă nu este în comuniune. Recunoașterea faptului că există comunități creștine, care, în decursul istoriei, s-au numit pe ele însele biserici a făcut ca anumite persoane din mediul laic și monahal să afirme că Sinodul din Creta a trădat Ortodoxia. Sinodul, prin recunoașterea existenței în istorie a unor comunități care se numesc pe sine biserici, ar fi recunoscut existența mai multor Biserici, fapt ce contravine eclesiologiei ortodoxe.

Totuși, ce sunt celelalte comunități creștine? Cum ne raportăm la ceilalți creștini cu care interacționăm zilnic, mai cu seamă într-un spațiu pluriconfesional cum este cel în care trăim. Ce sunt pentru noi catolicii, protestanții sau grupările născute din reforma radicală? Sunt ei la fel ca necreștinii? Sunt ei păgâni? Bunul simț și experiența trăirii în comun cu aceștia de sute de ani ne-ar spune că nu sunt păgâni sau necreștini și, cu siguranță, nu putem pune semn de egalitate între aceștia și necreștini. Comportamente „păgâne” sau „necreștine” întâlnim des la mulți dintre ortodocșii noștri, dar aici nu este vorba despre o evaluare morală. Sau, ce sunt comunitățile de tip eclesial din care aceștia fac parte? Întrebarea aceasta s-a pus și în lucrările Sinodului.

În decursul istoriei, unii teologi le-au socotit „despărțăminte egale”, fără prezența harului. Alții au optat pentru un tip de „agnosticism eclesiologic” (A. Homiakov), spunând că noi știm unde este Biserica, dar nu putem ști unde nu este, ce sunt ceilalți doar Dumnezeu știe. Cei care contestă documentul, combat teoria lui A. Homiakov, susțind că este falsă, întrucât noi „știm unde este [Biserica] și știm și unde nu este. Ea nu este în afara Ortodoxiei”.

O altă opinie, aprofundată de părintele G. Florovsky, este că există limite canonice ale Bisericii și limite harismatice, în sensul că harul lui Dumnezeu poate lucra într-un mod extraordinar în afara limitelor canonice ale Bisericii, iar acel har îi atrage pe eretici spre Biserica lui Hristos. În acest context, se vorbește despre o formă de eclesialitate în afara granițelor canonice ale Bisericii.

După părintele D. Stăniloae, deşi Biseri­ca Ortodoxă este socotită Biserica adevărată, deplină, a lui Hris­tos, totuşi celelalte confesiuni creştine nu sunt lipsite de valoare. Conform teologului român, există o relație graduală între Biserica Ortodoxă și celelalte biserici, numite nedepline. „Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate”. Urmând tradiţia ortodoxă, spunea D. Stăniloae, trebuie „să socotim că confesiunile neortodoxe sunt despărţăminte care s-au format într-o anumită legătură cu Biserica deplină şi există într-o anumită legătură cu ea, dar nu se împărtăşesc de lumina şi de puterea deplină a soarelui Hristos”[1].

Părintele D. Stăniloae, fidel tradiției patristice răsăritene, considera că întreaga creație „se află obiectiv încadrată în razele aceluiaşi Logos preincarnaţional, deci în faza Bisericii dinainte de Hristos, chemată să devină Biserica lui Hristos. Obiectiv şi subiectiv, întreaga omenire, de diferite credinţe, cunoaşte într-o oarecare măsură pe Logosul preincarnaţional. Iar obiectiv şi subiectiv Îl cunosc pe Hristos, dar nedeplin, celelalte confesiuni creştine”[2]. Deci, „o anumită biserică subzistă şi azi în afară de creştinism, întrucât există încă anumite legături ontologice ale forţelor umane între ele şi cu Logosul dumnezeiesc. Cu atât mai mult există această biserică în celelalte formaţiuni creştine, dată fiind legătura lor prin credinţă cu Hristos, Logosul întrupat, şi dat fiind că au în parte o credinţă comună în Hristos cu Biserica Ortodoxă, Biserica deplină”[3].

Desigur, contestatarii documentului nu îmbrățișează nici aceste poziții, cu toate că există chiar texte vechi care menționează existența bisericii latinilor.

Am făcut această scurtă prezentare pentru a vedea cum au fost numite și percepute în timp comunităție eterodoxe. Ceea ce constatăm e că documentul, în această chestiune, nu aduce inovații dogmatice, ba mai mult, dacă ar fi să urmărim evoluția acestei formule în documentele presinodale pe aceeași temă, vom observa că Sfântul și Marele Sinod a fost foarte reținut în a recunoaște în sine eclesialitatea celorlalte comunități creștine. În 1971 documentul despre Iconomia în Biserica Ortodoxă vorbea despre „existența ontologică a tuturor bisericilor și confesiunilor creștine”, documentul Relațiile Biserici Ortodoxe cu întreaga lume creștină  din 1986 pomenea de „recunoașterea existenței de facto a bisericilor și confesiunilor creștine”, varianta din 2015 a documentului presinodal vorbea despre faptul că „recunoaşte existenţa istorică a altor biserici şi confesiuni creştine”, iar formula finală adoptată în Sinod este: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele”. Ce presupune concret această formulare este ceea ce s-a mărturisit prin viața și practica Bisericii și până acum. Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească (art. 1), care acceptă că alte comunități s-au numit pe ele însele biserici în decursul istoriei. Ea nu este în comuniune cu acestea, însă are conştiinţa că ocupă un loc central în mărturisirea Unității Bisericii lui Hristos, cu scopul realizării unității de credință a tuturor creștinilor în Biserica cea Una. Iată de ce, documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine poate fi unul care, receptat cum se cuvine, poate pune dialogul ecumenic pe temelii ortodoxe.

[1]Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 176.

[2]Ibid.

[3]Ibid.

Autor

Articole pe aceeași temă

Distribuie