„Cei proști și neiscusiți iau în râs cuvintele și nu vor să le asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toți să fie întru toate asemenea lor. La fel și cei desfrânați se silesc să arate pe ceilalți toți mai răi decât dânșii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăția, din pricina mulțimilor relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputința, rătăcirea, neștiința, înșelarea și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează și se pierde. Căci prin acestea și prin cele asemenea acestora se osândește sărmanul suflet, care s-a despărțit pe sine de Dumnezeu.” (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1, 8)
Cât de greu ne este să recunoaștem că suntem în eroare? Cât de greu este să asumăm prostia? Mai ales atunci când am vrea ca toată lumea să ne vorbească de bine, să ne considere cei mai buni, mai inteligenți, mai virtuoși. Părerea noastră, bună sau rea, despre noi înșine contează doar în măsura în care grila de evaluare este corect întocmită, raportată la conținuturile autentice. Dar ce înseamnă corect? Ce înseamnă drept? Ce înseamnă adevăr? Întrebări prin ele însele dificile într-o lume a relativizării valorilor, a punerii sub semnul întrebării a iubirii, a adevărului, a bunei cuviințe s.a.m.d. Sfântul Antonie, din nou franc, direct, incomod, nu evită epitetele de „proști” și „neiscusiți” pentru oamenii aflați în eroare duhovnicească. Ba mai mult, el atrage atenția că aceștia s-ar putea să fie duri, necruțători, intransigenți cu cei din jurul lor; cu toți cei care nu le vor împărtăși valorile și nu le vor valida comportamentele. Valorile lor, în fapt, pseudo-valori, sunt căi spre pierzare, ne asigură textul filocalic.
Sfântul Antonie ne mai sugerează ceva foarte important, nu e singular, e drept, dar e important, anume că răul este nivelator și uniformizator: „ci vor ca toți să fie întru toate asemenea lor”. Cu alte cuvinte, obraznicul, bețivul, drogatul, afemeiatul, desfrânatul, vor căuta ca pe cei din jur să-i aducă la crezul lor. Cine nu va ceda, va fi eliminat din grup. De aceea, proverbul românesc „cine se aseamănă se adună” exprimă atât de mult adevăr. Spiritul acesta segregaționist îl întâlnim și la copii, adolescenți și tineri, în școlile noastre. Grupurile de prieteni sunt o expresie a filozofiei liderului sau a liderilor. Dacă „șefii” sunt cuviincioși, membrii grupului vor fi la fel, iar dacă la vârf valorile vor fi răsturnate, la fel va fi până la bază.
Pe de altă parte, ne spune Sfântul Antonie, omul păcătos se căznește să demonstreze că toată lumea e ca el, prin urmare, aceasta este normalitatea, ar insinua el: „La fel și cei desfrânați se silesc să arate pe ceilalți toți mai răi decât dânșii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăția, din pricina mulțimilor relelor”. Starea de păcat e stare de eroare în cascadă. Realitatea este deformată din pricina instrumentelor folosite în procesarea și redistribuirea ei: „Ochiul curat pe toate le vede curate, iar cel necurat și pe cele curate le murdărește” (Tit 1, 15) avea să ne avertizeze Sfântul Pavel, cu mult înaintea avvei Antonie. Și e adevărat!
Prin urmare, în aceste timpuri în care unii încearcă să ne amețească cu texte și imagini ce exprimă realitatea lor, o lume decorticată de valoare, distopică, să privim spre Adevărul din Scripturi și tâlcuit de Sfinții Părinți, Adevărul veșnic și neînșelător.
Va urma!
