„Când primești închipuirea vreunei plăceri, păzește-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ți aminte de moarte și gândește-te că e mai bine să te știi că ai biruit această amăgire a plăcerii.”(Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1, ¶ 167)
Creativitatea ține de natura omului și e unul dintre acele daruri ce-l aseamănă cu Dumnezeu. Pentru creativitate e nevoie de imaginație, iar omul o are din plin. Imaginația nu e folosită doar în literatură, arhitectură, artă și tehnologie, ci și în viața duhovnicească. Orice proiect duhovnicesc demarează cu punerea „în chip” a ceea ce va urma. La fel și orice război duhovnicesc stă sub riscul închipuirii, al imaginării. Nu a început să ne meargă prost sufletește decât după ce am pus în practică gânduri neconforme cu legile lui Dumnezeu.
Deși scurt, textul Sfântului Antonie ilustrează un gând foarte important din circuitul duhovnicesc, pe care-l întâlnim în Sfânta Scriptură, anume că, o parte din lupta duhovnicească omul o duce în interiorul său. Proiectarea unei realități materiale, ce ține de mundan, poate fi sensibil diferită față de realitatea însăși. La nivelul consecințelor, acestea pot fi devastatoare pentru edificiul duhovnicesc ce se ridică anevoios.
Cu alte cuvinte, închipuirea, în sensul de imaginație, de proiecție în viitor, este specifică omului și poate fi de mare folos, dar nu închipuirea păcătoasă. Să te imaginezi bogat, influent, celebru, prin crime și abuzuri, e adevărată nebunie. Se te închipui cult, inteligent, savant apelând la copiat, înșelat, plagiat, înseamnă să ignori voit etapele adevărate, să apelezi la o cale pentru a ajunge acolo. Diavolul se joacă cu mintea noastră așa cum s-a jucat cu mintea lui Adam. L-a invitat să se vadă asemenea lui Dumnezeu. Adam a intrat în joc și a fost atât de vrăjit de chipul omului imaginat încât a uitat că mai important era ca porunca să fie respectată, decât conturarea unei iluzii prin instrumente puse la îndemână de o entitate străină lui Dumnezeu, deci înșelătoare.
Sfântul Antonie pune din nou ca străjer pentru asemenea miraje gândul la moarte. Doar că te întrebi, cât de puternic poate fi acest gând pentru cineva care e departe de logica paulină a morții: „pentru mine viața este Hristos și moartea este un câștig” (Filipeni 1, 21)? E evident că aceste texte vorbesc unor oameni inițiați în tainele creștinismului și nu celor ce nu se află în comunitatea euharistică și de credință. Motiv pentru care, îndemnul de a se gândi la judecata lui Dumnezeu, care urmează morții, este unul deosebit de puternic și de impact dar pentru cei din Biserică.
Închipuirea celor bune și de folos, prin cererea ajutorului lui Dumnezeu, îl duce pe om la realizarea unor capodopere, indiferent de ce domeniu vorbim. În același timp, proiectarea unor plăceri trecătoare, pe care mintea le ambalează în strălucitoarea haină a adevărului, sleiesc sufletul și-l încorsetează într-un imaginar nemântuitor.
Să ne testăm permanent imaginația prin grila poruncilor lui Dumnezeu!
