În ascensiunea spirituală a căutătorilor de Dumnezeu, toposul sacru și parcursul interior au stat mereu într-o fericită îngemănare. Pământul sfințit a însemnat refugiu, loc ferit de lume dar și spațiu consacrat prin rugăciune, iar devenirea lăuntrică a implicat osteneli ascetice, paza minții și coborârea în adândul inimii, toate prin însoțirea și călăuzirea unui părinte duhovnicesc. Muntele Athos, ca ținut binecuvântat, a îndeplinit criteriile celor preocupați de dobândirea liniștii și a vieții de sfințenie, nu atât prin frumusețea locului, cât prin calitatea oamenilor care s-au nevoit acolo. Volumul teologului Jean-Claude Larchet, „Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut. Însemnări 1974-2015” (trad. de Marinela Bojin, ed. Sophia, 2023), dă mărturie despre acest lucru.

Autorul este un francez convertit la ortodoxie, cu studii de filosofie, exercitând în lume, precum odinioară Sf. Nicolae Cabasila, harisma teologului laic, fiind deja cunoscut publicului românesc și pe întreg mapamondul prin mulțimea de cărți dedicate teologiei și spiritualității ortodoxe. Un scriitor prolific dar și un spirit critic, profund, și totodată capabil să sesizeze esențialul învățăturii și viețuirii ortodoxe. La aceasta a contribuit, în mod negreșit, temeinica sa pregătire culturală, vasta lectură a vechilor Părinți ai Bisericii și fertila întâlnire, față către față, cu noii Părinți ai Bisericii.

Volumul dedicat Muntelui Athos este rezultatul unor pelerinaje realizate acolo, are în mare parte caracterul unui jurnal și pune în relief inestimabila valoare acestui tărâm unic al Ortodoxiei și mai ales statura duhovnicească a marilor Părinți aghioriți. Teologul francez surprinde în mod inteligent trăsăturile prin care se individualizează Sfântul Munte în vastul peisaj al lumii ortodoxe: a păstrat de-a lungul timpului o minunată duhovnicie, e un vector de stabilitate în lumea ortodoxă prin statornicia și soliditatea instituțiilor sale, prin istoria milenară manifestată sub forma unei arte autentice, a unui tipic nealterat, a unui mod de viețuire și de gândire inspirat de antecesori și fidel tradiției; e un paznic, un garant dar și un far al Ortodoxiei prin teologia și spiritualitatea sa, și, mai ales, este un loc unde, spre deosebire de muzee, idealul de viață al Bisericii nu este o relicvă, un simplu concept, consemnat cândva în istorie, ci un fapt mereu întâlnit, întrupat în existența smerită a unor monahi. Cartea lui Jean-Claude Larchet vine să confirme aceste realități. Ea este convingătoare prin ineditul relatărilor, în experiențele trăite suprapunându-se frumusețea viețuirii aghiorite cu propria devenire lăuntrică.

Teologul francez ne pune la îndemână în primul rând o carte a întâlnirilor – de unde farmecul ei – întâlniri cu personalități reprezentative ale monahismului athonit contemporan, întâlniri formatoare și revelatoare pentru ceea ce înseamnă miezul spiritualității ortodoxe. Arcul de timp de peste 40 de ani în care autorul își cuprinde însemnările îi oferă acestui șansa unor convorbiri memorabile, cu mari Părinți aghioriți, cei mai mulți dintre ei la apogeul viețuirii lor duhovnicești, iar o parte dintre ei deja canonizați. Prima sa vizită la Athos are loc în anul 1974. Sf. Munte, după o lungă perioadă de decadență, se găsea în plină renaștere, detectabilă pe câteva paliere: al vieții duhovnicești, al muzicii liturgice (coruri precum cel de la Simonopetra sau de la Vatoped având o recunoaștere mondială), al artei iconografice (sub influența mai ales a lui Fotis Kontoglu), nu mai puțin printr-un amplu proces de restaurare a edificiilor istorice. Ca protagoniști ai renașterii duhovnicești, în primul rând sunt evidențiați ucenicii Cuviosului Iosif Isihastul ‒ Efrem Katunakiotul, Haralambie (Galanopoulos) de la Chilia Burazeri și apoi de la mănăstirea Dionisiu, Efrem (Moraitis) de la mănăstirea Filoteu și Iosif Vatopedinul – mari asceți și mari isihaști, implicați pe deplin în revigorarea vieții monahale din Sf. Munte prin ucenicii lor; în al doilea rând, sunt amintiți părinții sosiți din afara Muntelui Athos și care au preluat conducerea unor mari mănăstiri, repopulându-le și reorganizându-le: Emilianos (Vafeidis) de la Simonopetra, Vasilios (Gondikakis) de la Stavronikita și ulterior Iviron, Gheorghios (Kapsanis) de la Grigoriou sau Alexios (Matziris) de la Xenofont; nu în ultimul rând Părinți deosebiți de la schituri sau chili, care au păstrat curată tradiția athonită, au trăit exemplar și au atras în jurul lor mulți oameni: Cuv. Paisie Aghioritul ‒ marele atlet al credinței, Gherasim Mikraghiananitul – imnograful, Dionisie Ignat – „părintele duhovnicesc prin excelență”, Petroniu Tănase – „un om de mare simplitate, dar foarte cultivat” (p. 152), a cărui învățătură „este pe deplin tradițională, în duhul Părinților și foarte echilibrată” (p. 153), Ioan Șova – „monah român foarte înduhovnicit” (p. 156), sau alții, unii dintre ei ucenici ai acestora: Teoclit Dionisiatul, Grigorie de la Stavronikita, Simeon Peruvianul de la Grigoriu, Macarie Simonopetritul, Ioanichie de la Grigoriu, Ilarion „dirijorul”, Eftimie de la Kapsala ș.a., majoritatea dintre ei oameni elevați și culți, cu destine impresionante, care au dat un aer de noblețe Sfântului Munte. Cu toți autorul poartă convorbiri ample, edificatoare, al căror conținut dă savoare cărții.

Frământările teologului francez gravitează în jurul câtorva teme majore, dorința unor lămuriri purtându-l prin întreg sfântul Munte, de la o mănăstire la alta, de la un părinte la altul. Preocuparea de căpetenie o reprezintă rugăciunea, cu precădere rugăciunea lui Iisus și implicațiile ei practice: cum trebuie făcută, ce importanță are metoda, când se rostește mai bine, cum ne pregătim. Părinți precum Haralambie Dionisiatul, Vasilios Iviritul, Efrem Katunakiotul sau Paisie Aghioritul îi oferă răspunsuri profunde, lămuritoare, dar mai ales îl însoțesc în rugăciune. Cu alți Părinți, convorbirile iau fie o turnură teologică, fie ating probleme ale vieții bisericești. Prin anvergura unor Părinți precum Gheorghios Kapsanis, Vasilios Gondikakis sau Teoclit Dionisiatul, Muntele Athos a contat vreme îndelungată în marile dezbateri teologice ale Bisericii. Opinia publică a așteptat mereu luările de poziție al Sfântului Munte în chesiuni importante, ca un garant al conștiinței dogmatice și eclesiogice a Ortodoxiei.

Există și teme care revin aproape obsesiv în aceste convorbiri, precum ecumenismul, relațiile patriarhului Athenagora al Constantinopolului cu catolicii, rebotezarea catoliclor care trec la Ortodoxie ș.a., puncte de vedere de obicei neîmpărtășite de autor. De altfel, în periplul său, JC Larchet dă peste mănăstiri care practică o pedagogie a excluderii (heterodocșii sunt tratați cu răceală, pentru a conștientiza rătăcirea lor), în timp ce altele o pedagogie a deschiderii (prin care cei de altă credință sunt tratați cu politețe și amabilitate, sunt atrași cu frumusețea Ortodoxiei). La Filoteu se simte marginalizat, atmosfera îl deranjează vădit; și Grigoriu i se pare un loc destul de ostil, în schimb la Simonopetra, Stavronikita sau Burazeri îl odihnește dragostea și bunătatea monahilor. O mare diversitate în duh care și astăzi persistă.

În ultima parte a volumului, autorul se remarcă printr-o lucidă analiză a situației de azi a Muntelui Athos. Cele nouă pelerinaje, derulate în intervalul a 40 de ani, îi dau posibiltatea să facă o comparație între Athosul din anii ’70 și cel contemporan, și să emită căteva concluzii pertinente. Viața cenobitică s-a generalizat în Sf. Munte, punând astfel capăt unui mod de trăire individualist care se cultivase multă vreme prin mănăstiri. Totuși viața isihastă și concentrarea interioară în chinovie sunt mult mai greu de păstrat, în condițiile ritmulului liturgic intens și ale tumultului din mănăstiri. În întregul Munte au apărut totodată o sumedenie de înlesniri de natură materială, într-un amplu proces de modernizare, care periclitează traiul auster al monahilor. Sunt evoluții inevitabile, în consens cu epoca facilităților și a tehnologiei specifice lumii de azi. Mijloacele de tansport s-au schimbat. Locul mularilor l-au luat mașinile, iar locul cărărilor (unde drumul era însoțit de reflecție, rugăciune și osteneală) l-au luat șoselele, deplasările efectuându-se cu ușurință, dar și cu neastâmpăr și într-un vacarm adesea de nedescris. Vechile caiace au fost și ele înlocuite cu vapoare impunătoare. Și regulile pentru vizitatori au devenit mai tolerante, numărul de pelerini crescând exponențial iar așezămintele monahale, și mai ales capitala, transformându-se adesea într-un furnicar. Tehnologia nu doar ușurează viața călugărilor ci îi și ademenește cu „duhul” lumii, accesibil acum tuturor prin internet și ecranul telefoanelor mobile. Exercițiul pazei minții devine vital în aceste circumstanțe. Schimbarea majoră a Muntelui Athos are loc însă în legătură cu alcătuirea interioară și structura sufletească a noilor intrați în rândurile monahilor, mult mai fragili, deprinși cu atracțiile lumii moderne și, prin urmare, greu de obișnuit cu viața aspră. Dar, spune autorul, „Dumnezeu primește ca mari strădaniile care odinioară păreau mărunte” (p. 215). La aceasta nu ajută nici agenda încărcată a stareților de azi, nevoiți să iasă des în lume, de multe ori pentru a ține conferințe („care nu corespund funcției lor primordiale” – p. 211, prin urmare „timpul consacrat monahilor din mănăstirea lor s-a împuținat” – p. 211). O altă schimbare se referă la dimensiunea învățătorească a Sfântului Munte, liderii lui de azi nemaiavând anvergura teologică a celor de odinioară, în consecință și vocea Athosului în problemele majore ale Bisericii și societății atenuându-se în vremurile noastre. Cu toate acestea, pleroma Bisericii încă acordă credit maxim acestui loc emblematic, în virtutea tradiției lui milenare și a spiritualității de care a fost mereu capabil.

Sursa: Revista Renașterea, oct. 2023.