Ciprian Vidican, Jurnal biblic, Ed. Limes, Florești, 2018.

Jurnalul biblic al lui Ciprian Vidican1 se deschide în anul 2001, când autorul avea 23 de ani, cu o afirmaţie cu aer definitiv: „Am numărat azi-dimineaţă spiritele pe care le admir cu adevărat din istoria scrisului. Mi-au ieșit: Homer, Platon, Sf. Pavel, Shakespeare, Eminescu”. În centrul acestei înșiruiri se găsește Sf. Pavel, cel care devine unul dintre cele mai importante personaje ale jurnalului, dacă nu cumva personajul principal. Atitudinea faţă de el se modulează permanent, se ajustează, trece prin mai multe etape și încă nu cred că a ajuns la sfârșit. După pasiunea iniţială, urmează dezamăgirea și apoi enervarea. Dar ajungem prea devreme la deznodământ. Ce este de fapt acest jurnal biblic? Mărturia aventurii reflecţiei solitare, consecvente în contact cu textul Scripturii. Acel text care a fascinat omenirea vreo două milenii. Ce se poate spune în plus? Ce se poate afirma diferit? Nu cumva deja a fost totul gândit, iar celor de azi nu le rămâne altceva decât să arhiveze gândurile celor de dinainte? Cum poţi scăpa de sub povara zdrobitoare a bibliografiei? Să te sustragi și să încerci să gândești cu mintea proprie nu cumva este naivitate ori donquijotism? Gândirea, așa cum o vedem în jurnalul biblic al lui Ciprian Vidican, este un proces cu desfășurare lentă și final imprevizibil. Iar procesul acesta nu se încheie pe ultima pagină a cărţii. Totul se petrece în atmosfera libertăţii de a pune întrebări cu îndrăzneală. Iar căutarea adevărului, de care te poţi apropia fără ca vreodată să îl stăpânești cu totul, se poate vedea și din disponibilitatea de a accepta schimbarea poziţiei sau a atitudinii. Eroul la care Ciprian Vidican se raportează permanent, cu plajă largă de sentimente, este Sfântul Pavel. Apostolul neamurilor este „un fel de errată pe care Dumnezeu o lipește la cinul apostolic. E ca și cum și-ar fi dat seama la un moment dat că a cam exagerat cu pescarii” (p. 9). Și, în vreme ce printre rânduri străbate mizantropia temperată a autorului, pe Pavel îl apreciază tocmai pentru viziunea sa comunitară, spre deosebire de Ap. Ioan, care vorbește despre „o relaţie a omului singur cu Dumnezeul Cel singur: de nu se va naște cineva din apă și din duh; cel ce mănâncă Trupul Meu; cel ce crede în Mine, chiar de va muri va trăi. Cu totul altfel stau lucrurile la Pavel. Nimic, nici Botezul, nici Euharistia, nici Învierea nu au sens în particular. Toate se petrec în comuniune: Botezul te introduce în Biserică, în trupul lui Hristos, unde ești un mădular între multe mădulare, Euharistia face Biserica să fie cu adevărat una, prin unitatea pâinii și a potirului. […] N-am găsit toate astea la Ioan, a cărui profunzime îl face să se însingureze numai el și Hristos. Nu mi-l închipui pe Pavel cerându-i lui Hristos să stea de-a dreapta Lui, în împărăția Lui. Asta numai Ioan putea cere. Există, asta-i părerea mea, un duh glacial care te întâmpină când intri în gândirea și scrisul lui Ioan. Nici vorbă de așa ceva la Pavel. Deși este, și trebuie să recunosc că este, mai bont în ascuţișurile care dau spre infinit, e mult mai prezent aici jos, în freamătul adunării agapice. Nu e puţin lucru și îl iubesc pentru asta” (p. 11). După vreo 12 ani urmează notiţa: „Am rămas în ultima vreme numai cu iritarea în ceea ce-l privește pe Pavel. De câte ori îl aud, la Liturghie sau la Maslu, pentru că de citit nu-l mai citesc, pur și simplu mă umplu de nervi. Mi se pare că simt cum trec încet-încet de partea celor care l-au bătut cu vergi… (Scriitorii mari ai umanităţii, cei care transformă în aur tot ce ating, și care erau odinioară cinci, au rămas așadar patru: Homer, Platon, Shakespeare, Eminescu)” (p. 126).

Spiritul de observaţie, exersat îndelung în lectura textelor scripturistice îl duce pe Ciprian Vidican la note surprinzătoare prin claritatea lor. Din când în când comentariul este înlocuit cu un simplu citat biblic; mereu însă unul evocator, plin de forţă, dar poate nebăgat în seamă. Ciprian Vidican este un cioranian de bună calitate. Deși numele „scepticului de serviciu al unei lumi care apune”2 apare pentru prima data abia la pagina 99, influenţa lui se simte mult mai devreme. Împarte cu el calitatea formulării, precizia stilului, amarul și mizantropia, dar și o nostalgie surprinzătoare. Nostalgia paradisului pierdut ia forme neașteptate. În anul 2002 notează că după cădere Dumnezeu nu l-a mai lăsat pe Adam să intre în paradis „pentru că și paradisul căzuse, odată cu el. Intrând înapoi, Adam i-ar fi văzut decrepitudinea, l-ar fi văzut veștejindu-se și degradându-se. Locurile pe unde umbla el înainte fericit și fără grijă, le-ar fi văzut acum devastate ca după o mare furtună. Pentru ca Adam să nu se sinucidă, era nevoie ca el să păstreze, într-un cotlon al memoriei imaginea intactă a paradisului. Chiar dacă el știa că grădina nu mai e deloc ce-a fost, Dumnezeu trebuia să-și ia toate măsurile ca omul să nu vadă cu ochii lui destrămarea paradisului. Cumva, împotriva a ceea ce știa, Adam trebuia să păstreze impresia că totuși paradisul există încă și că, în spatele porţilor închise și al săbiilor de foc ale heruvimilor, el este în continuare neatins” (pp. 14-15). Și gândul acesta persistă, iar după 15 ani scrie: „Mai adevărată decât intuiţia alungării din paradis, intuiţia cealaltă, a heruvimului cu sabia de foc, care nu te lasă să te întorci. Imposibil, pur și simplu, să recuperezi paradisul. Inclusiv acela, așa cum a fost el, al satului tradiţional, sau măcar al celui de-acum treizeci de ani…” (p. 155). Ciprian Vidican e îndrăzneţ, calcă peste graniţe cu lejeritate și nu de puţine ori îl citesc cu frisoane. Dumnezeu are de furcă cu el, dar sigur nu se plictisește. Și pentru că procesul reflecţiei nu e încheiat, dacă ar fi să mai aștept încă cincisprezece ani pentru volumul al doilea al jurnalului biblic, aș face-o bucuros și l-aș citi înainte de a se usca cerneala pe foi.