Nu mai este o noutate pentru nimeni faptul că numărul de biserici din ţara noastră îl depăşeşte pe cel al şcolilor şi spitalelor, şi în faţa acestui paradox al societăţii româneşti încă mai sunt căutate explicaţii, dar mai ales posibili vinovaţi. Şi, ca un reflex, suntem ispitiţi să aruncăm pe umerii Bisericii vina pentru această diferenţă de cifre sau, de ce nu, pe umerii statului. Pentru că, redusă la o singură propoziţie, întreaga problemă se regăseşte în întrebarea legitimă: care sunt priorităţile statului şi în ce investeşte acesta resursele?

O primă lectură a unei asemenea statistici ne-ar face să credem că România este o ţară în care prioritare sunt nevoile spirituale ale oamenilor faţă de sănătate sau educaţie, fapt care este departe de a fi o realitate. Chiar dacă statul are rolul de a dirija resursele pentru a răspunde nevoilor cetăţenilor lui, el trebuie să o facă ţinând cont de necesităţile lor, care sunt şi medicale şi educative, dar şi de natură spirituală.

Dacă un om are nevoie de şcoală şi spital, iar statul îi oferă accesul la aceste servicii, în aceeaşi măsură statul trebuie să îi asigure şi accesul la spiritualitate. Iar oferind acest sprijin Bisericii, statul nu oferă o pomană electorală, ci îi dă de fapt cetăţeanului ceea ce i se cuvine, garantându-i un drept fundamental democratic: libertatea de a-şi exprima credinţa.

Uităm însă foarte uşor că Biserica este instituţia care, prin vechimea ei, precede cu mult apariţia statului modern şi că de-a lungul istoriei ea a deschis oamenilor accesul nu doar la sfinţenie, ci şi la educaţie şi sănătate. Iar faptul că la ora actuală, în România Biserica oferă imaginea unei instituţii descentralizate, care are o infrastructură mult mai complexă şi mult mai apropiată de om, decât însuşi statul este o realitate pe care nu o putem ocoli.

Un lucru mai trebuie spus, ca o posibilă explicaţie la acest raport inegal de cifre şi statistici şi anume că Biserica a ştiut să gestioneze mai bine resursele decât statul, şi astfel a reuşit să construiască mult cu puţin. Faptul des invocat că statul sprijină Biserica din vădite interese electorale, abuzând de buna credinţă a oamenilor este contrazis de însăşi comportamentul credincioşilor ei.

Aceştia au confirmat că o astfel de politică nu este doar un derapaj de la morala creştină şi de la corectitudinea jocului democratic, dar au arătat că astfel de comportamente se întorc împotriva autorilor lor.

Este adevărat că Biserica a construit în ultimii 25 de ani, cât într-un secol, dar aceasta este o reacţie la politica demografică dezastruoasă pe care a instrumentalizat-o comunismul, dar şi un răspuns legitim la refuzul aceluiaşi regim de a permite construirea de noi lăcaşe de cult în oraşe.

Biserica a înţeles să corecteze aceste dezechilibre, nu din dorinţa de a ocupa cu biserici spaţiile publice, ci din nevoia de a le oferi oamenilor, pierduţi în anonimat, spaţii şi locuri care să îi ajută să redescopere sentimentul comunităţii, puternic sugrumat în anii comunismului.

Dacă e un deficit pe care Biserica s-a angajat să îl corecteze prin această impresionantă campanie edilitară, a fost tocmai deficitul de comunitate. Iar spitalul, şcoala, dar şi biserica nu sunt altceva decât spaţii care umanizează o societate, dar care oferă în primul rând oamenilor şansa de a trăi şi de a se manifesta ca o comunitate. Or aceasta este marea provocare pe care şi statul, dar mai ales Biserica trebuie să şi-o asume solidar.

Chiar dacă există pentru Biserică ispita de a se instala confortabil în umbra acestor cifre, numărul mare de biserici impune o responsabilitate mai mare faţă de oamenii pentru care le-a construit, dar şi faţă de societate. Toate acestea trebuiesc umplute cu suflet şi cu multă substanţă umană, pentru că rămânând doar în umbra zidurilor şi Biserica dar şi statul riscă să cadă într-o mai mare ispită, aceea de a ignora adevărata lor bogăţie, care sunt oamenii.