Acest psalm este o celebrare a bucuriei comuniunii care, așa cum știa David foarte bine, vine ca urmare genuină a credinței ancorate în Dumnezeu. Psalmul a putut fi scris atunci când David s-a confruntat cu mari pericole în pustie, sau cu opoziția din timpul domniei sale. Oricare a fost ocazia scrierii lui, David era convins că se putea încrede în Domnul, în fața morții, pentru că a ajuns să-L cunoască pe Yahwe și să se încreadă în El – Stânca lui Israel. Psalmistul îl considera pe Dumnezeu ca fiind partea lui de moștenire în viață.
Secvența mesianică este următoarea:
„Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea”. Psalm 16:10
„Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. Căci David zice despre El: „Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea. Mi-ai făcut cunoscut căile vieţii şi Mă vei umple de bucurie cu starea Ta de faţă.” Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. Fiindcă David era proroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor şi trupul Lui nu va vedea putrezirea”. Faptele Apostolilor 2:24-31
„De aceea mai zice şi în alt Psalm: „Nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.” Şi David, după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost îngropat lângă părinţii săi şi a văzut putrezirea. Dar Acela, pe care L-a înviat Dumnezeu, n-a văzut putrezirea”. Faptele Apostolilor 13:35-37
