Acest psalm este considerat a fi modelul ideal de rugăciune. Compoziția sa finală și esențială adună, în câteva date sobre și elementare, tematica unei persoane suferinde, dar plină de încredere. Domină figura lui David și trădarea lui de către locuitorii deșertului Zif (1Regi 23, 19).
Invocarea lui Dumnezeu, ca fiind Singurul prieten care ascultă, este o reprezentare liturgică a mântuirii – această nuanță face din acest poem o rugăciune specială, cu vădite accente mesianice: imaginea lui David cel trădat anunță Persoana Mântuitorului, trădat și El de către cei apropiați Lui.
Datorită simplității sale, acest psalm de implorare își găsește locul în nenumărate situații ale vieții omenești. El provoacă în noi dorul după Dumnezeu, ne inspiră încredere în Creator și ne dispune sufletul spre a-I sluji cu toată abnegația.
